Summit la Bruxelles: Migrația în UE - mărul discordiei

Cotele obligatorii privind relocarea refugiaților în cadrul țărilor din UE, pe marginea cărora s-a discutat intens la ultimul summit european, sunt de fapt istorie. Decizia privind aceste cote de repartizare a azilanților, luată în septembrie 2015 ca măsură de urgență, era limitată la doi ani. Ea a expirat între timp și nu a fost prelungită. Curtea Europeană de Justiție a respins plângerile Ungariei și Slovaciei privind cotele obligatorii și a decis că și aceste două țări trebuie să primească azilanți din Grecia și Italia.

Comisia Europeană insistă acum ca câteva mii de azilanți, identificați deja și aleși pentru relocare în cadrul Uniunii, să fie împărțiți în țările membre. Nu mai este vorba de 120.000 de persoane, ci de maximum 9000. Dar nu doar cele patru state din Grupul de la Vișegrad (Polonia, Ungaria, Slovacia și Cehia) refuză să primească azilanți; și Franța, Austria și Spania au anunțat în ultimii doi ani că ar avea mult mai puține locuri disponibile decât s-ar fi cuvenit.

Cotele au murit, trăiască solidaritatea

Președintele Consiliului European, Donald Tusk, are perfectă dreptate când spune că sistemul nu a funcționat de la bun început și că nu a făcut decât să divizeze statele membre. Asta a admis și comisarul european pentru Migrație, Dimitris Avramopoulos, în urmă cu trei luni, la expirarea prevederii privind cotele. Totul a vorbit practic împotriva cotelor și nu înțelegem de ce Avramopoulos l-a calificat acum pe Tusk drept "neeuropean".

În disputa dintre guvernele național-populiste de pe ruta Varșovia-Viena pe de o parte și Germania, Italia, Grecia și Comisia Europeană de cealaltă parte nu mai este vorba de cotele obligatorii de repartizare a azilanților, ci de principiul în sine. Până unde ține solidaritatea dintre statele membre? Ce fel de valori sunt valabile?

Uniunea nu poate permite ca anumite țări să refuze aplicarea unor hotărâri legitime, așa cum au făcut cu nerușinare Polonia, Ungaria și alte state. Pe de altă parte, nu este o idee bună nici ca aceste să fie presate prea tare. Pentru că reacția este una negativă, una care ațâță tendințele populiste și facilitează răspândirea ideii eronate potrivit căreia statele din Est ar fi membri de mâna a doua ai UE.

Simultan, UE nu poate nici accepta ca țările care duc greul primirii de migranți să fie lăsate de izbeliște. Povara dusă de Grecia și Italia trebuie cumva ușurată. Dar nu printr-o cotă obligatorie.

În UE se practică acum închiderea ermetică a granițelor comunității, fără să se mai țină cont de efectele acestor măsuri pentru azilanții și migranții din Libia, de exemplu. Iar repartizarea solidară în cadrul țărilor Uniunii a acelor migranți care reușesc să ajungă în UE nu funcționează defel. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple într-o comunitate a valorilor comune.

Ultima scăpare: banii

Apeluri etice la premierul xenofob al Ungariei și la amicii lui din Grupul de la Vișegrad nu ajută la nimic. Dar statele din UE care finanțează întreaga poveste ar putea genera puțină solidaritate cu forța: fondurile care sunt alocate beneficiarelor nete de genul Poloniei, Ungariei, Slovaciei și Cehiei ar trebui reduse exact cu suma de care au nevoie Grecia și Italia pentru a-i caza în condiții umane pe refugiați și azilanți. Cancelara Merkel a amenințat deja acum un an cu astfel de măsuri, nu că ar fi și ajutat la ceva.

Dar lucrurile s-ar putea schimba în 2018, an în care UE începe negocierile privind perioada bugetară de după 2020. Cine nu-și îndeplinește obligațiile în materie de politică de migrație, trebuie să sufere la portofel. Nu este o formă elegantă de rezolvare a conflictelor, dar este probabil singura care dă rezultat în cazul țărilor nesolidare. Diviziunile politice din interiorul UE nu vor fi rezolvate astfel iar Uniunea are în față din nou o perioadă grea.

Autor: Bernd Riegert/os