Fuga lui Puigdemont

Nu se ştie cine a avut ideea prezentării liderului catalan Carles Puigdemont în postura de vânzător de cartofi prăjiţi belgieni într-un local renumit din Bruxelles, dar fotografia, care s-a răspândit rapid, a fost un succes. După cum se ştie, de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Mai ieri flutura încă drapele pe baricade în Barcelona, pentru ca azi să-l vedem în capitala Belgiei şi a UE cu un castron cu cartofi prăjiţi în mână.

Convingerile puternice cer gesturi mari

Alţii se amuză pe seama fostului preşedinte catalan comparându-l cu eroul mereu pe fugă din seria de benzi desenate "Aventurile lui Tintin". Europarlamentarul belgian Guy Verhofstadt pune însă punctul pe "i": "În timp ce Tintin este în permanentă căutare de soluţii, Puigdemont lasă în urma sa în Catalonia haos şi prăpăd".

În orice caz, în urma sa au rămas foşti adepţi frustraţi, prieteni de partid furioşi şi întreprinzători nesiguri. Şi o regiune, guvernată interimar de Madrid, care se supune conducerii centrale spaniole cu incredibil pragmatism.

E posibil ca Puigdemont să fi supraestimat potenţialul revoluţionar al conaţionalilor săi. Căci e plăcut să demonstrezi pe vreme bună, dar să jertfeşti bunăstarea şi locul de muncă pe altarul visului naţionalist, când poţi trăi comod şi destul de autonom în Spania, e altceva.

Puigdemont ar fi trebui, însă, să ştie: convingerile puternice ale liderilor au nevoie de gesturi mari. În orice caz, ar fi trebuit, cu capul sus şi cântece de libertate catalane pe buze, să-şi susţină cauza în faţa instanţei la Madrid. Deloc frumos e că i-a lăsat pe foştii săi miniştrii să plătească pentru oalele sparte şi el să spele putina. Ca să mănânce cartofi prăjiţi şi praline belgiene la Bruxelles.

Spectacol politic

Oricum, întregul spectacol privind independenţa Cataloniei, cu Puigdemont în rolul principal, seamănă cu o comedie ieftină. Comparaţiile lui Puigdemont dintre guvernul de la Madrid şi regimul dictatorial al lui Franco sunt ridicole, dacă nu chiar neruşinate.

Apelul la democraţie e lipsit de sens atunci când însăşi cei care-l rostesc îi încalcă regulile. În final, fostul, preşedinte catalan şi apropiaţii săi se complac în rolul de victime, cu un ochi spre public, pentru a vedea dacă se arată impresionat.

În Rusia, în Turcia şi în alte părţi, sunt oameni care înfundă puşcăria din cauza convingerilor lor politice sau a profesiei pe care o au. În acest context, teatrul politic de grădiniţă din Catalonia nu poate fi decât jenant. Aceşti luptători eroici pentru independenţă par a striga în cor: "Ne place să fim asupriţi!". Doar aşa îşi pot justifica ţelurile, pot profita de beneficiile funcţiilor publice, ţinând în mână frâiele puterii regionale şi ocupând spaţii largi în emisiunile de ştiri.

Nu e loc în Europa pentru unul ca el

Penibil e şi când se tot povesteşte basmul cu ajutorul european, care nu mai vine. Căci nici UE şi nici Belgia, ţara gazdă, fără voie, a lui Puigdemont nu au de gând să-i întindă mâna liderului secesionist. Pe Puigdemont l-au aşteptat şi unii şi alţii la fel de puţin ca ciuma şi holera. Dacă belgienii au noroc, autorităţile de la Bruxelles nu se împotrivesc unei extrădări rapide în baza unui mandat european de arestare.

Preşedintele în exil, cum îi place să-şi spună cu tărie, se regăseşte între timp din nou în rândul ligii naţionaliştilor europeni radicali de dreapta, privit cu simpatie şi de aripa dură de stânga. Şi cine îşi alege o proastă companie, trebuie să suporte consecinţele.

Barbara Wesel/maw