Comentariu: Dreptul la apărare al românului

Victimele mineriadelor îşi aşteaptă de zeci de ani dreptatea. De nu mai puţin de zece luni a avut nevoie Constantin Epure, un judecător al ÎCCJ, spre a-şi motiva decizia aiuritoare, din mai 2019, de a preface în maculatură mai tot ce s-a anchetat, s-a strâns şi s-a încropit, spre a fi pedepsiţi vinovaţii Mineriadei din 13-15 iunie 1990, în materie de anchetă, de probatoriu şi rechizitoriu.

Ştim cine sunt vinovaţii cu pricina? Ba bine că nu. Există dosare istorice pline de taine şi mistere. De pildă, cel al Revoluţiei, în care dezbatem şi azi, aprins, cine au fost teroriştii. Şi dacă revoluţionarii români n-au fost cumva ucişi de fantome. Cel al Mineriadei e altfel. Sunt notorii informaţiile privind vinovăţia lui Ion Iliescu în descinderea de epocă de piatră a ortacilor, care s-a soldat, oficial, cu mai puţin de zece victime, dar, în realitate, cu zeci de morţi şi răniţi. Şi cu o ţară deprimată şi sângerândă.

O ţară care n-avea să-şi revină nici după 15 ani. Ba, iată, nici după 30. Fiindcă Iliescu n-a fost încă pedepsit. Or, el e omul pe care minerii l-au proptit la putere, în acel de tristă amintire 1990. În scopul consolidării puterii sale i-au asaltat, maltratat şi omorât adversarii reali sau imaginari. Şi în acelaşi scop, ortacii invadatori au intensificat, concomitent, masiv, intimidarea şi teroarea exercitate anterior de poliţia lui Ion Iliescu şi Petre Roman pe 13 iunie. În acest context, faptele se ştiu. 

E un fapt că Ion Iliescu i-a chemat pe mineri la Bucureşti, când şi-a simţit puterea serios ameninţată. E un fapt că Ion Iliescu i-a trimis cu propria sa gură în Piaţa Universităţii, unde, infiltraţi de poliţişti politici, minerii şi-au comis crimele contra umanităţii, înainte de a-şi completa bilanţul infernal, săvârşind altele, aiurea. În fine, după zilele de vărsări de sânge ale barbariei care a reextras pe ani România din familia naţiunilor civilizate, e un fapt că tot Ion Iliescu le-a mulţumit ortacilor conduşi de securiştii cu care preşedintele se aliase, la începutul erei postceauşiste. 

Aceste probe ale implicării fostului preşedinte al ţării în crimele contra umanităţii comise atunci circulă de decenii în spaţiul public. Cu limpezimea şi claritatea acestor dovezi de vinovăţie contrastează puternic deceniile de mâl juridic care a acoperit dosarul Mineriadei, apărându-i eficient pe făptaşi din 1990 încoace. Între ei, nimeni n-a beneficiat de-o apărare mai inexpugnabilă şi de drepturi mai puţin violabile decât făptaşul principal, cu voia dumneavoastră, nu ultimul, ci primul de pe listă: Ion Iliescu.

În aceste condiţii, a deplânge tocmai nerespectarea drepturilor lui la apărare îmi pare deopotrivă halucinant şi edificator. Halucinant, căci în conformitate cu o justiţie care n-a putut, ori, mai precis, n-a vrut să le facă dreptate victimelor nici în 30 de ani, nici dacă marţienii s-ar pogorî pe pământ şi şi-ar manifesta deschis antipatia multimilenară faţă de fostul şef de stat român, nu s-ar mai face dreptate.

În loc să plătească pentru nefăcutele lui, perpetuu protejatul Ilici cel veşnic şi-ar mânca în continuare, zâmbind ca pentru liniştea noastră, pensia exorbitantă, una nu mai puţin specială decât a magistratului îngrijorat nevoie mare de "încălcarea procedurilor" şi-a "dreptului lui la apărare".

Şi îmi pare edificator. Căci lămureşte impactul deceniilor de mogulizare a presei şi de manipulare securistică, precum şi de strâmbare a legilor justiţiei. Dispreţul manifestat faţă de bunul simţ juridic de actul transformării în maculatură a anilor de muncă la dosarul Mineriadei nu-mi pare să fi fost posibil fără indiferenţa unei societăţi anesteziate, după o îndelungă mancurtizare, la nedreptăţi.

Ca şi la perpetuarea lor. Desigur, avem nevoie de judecăţi sobre şi de judecători credibili, de raţiune şi de respect faţă de lege şi proceduri. Pentru că altfel ne-am sufoca în atmosfera toxică în care trăim. Una saturată, cum e, de emoţii biciuite rentabil în mass-media şi reţele sociale şi marcată de-o victimologie competitivă, în care a te plânge strident de propria soartă, chipurile tristă, îţi conferă avantaje considerabile, reducându-le notabil pe ale adevăratelor victime. 

Dar hai să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce semnale lansează un verdict care nu se pupă în niciun fel cu probele şi evidenţa şi contrariază flagrant simţul dreptăţii oricărui om cu mintea întreagă, nu doar al unui popor obidit? Cine sunt victimele cărora li se încalcă realmente dreptul la adevăr şi dreptate? Ion Iliescu? Sau victimele lui şi ale comunismului, al căror sânge strigă din pământ?

Sau disidenţii internaţi la balamuc, ca Vasile Paraschiv, care n-au văzut niciun psihiatru dintre slugile Securităţii pedepsit vreodată? Sau "transfugii" împuşcaţi la graniţă fără ca vreun grănicer ucigaş să fi fost osândit? Sau Gheorghe Ursu, disidentul umilit postmortem de o judecătoare a CAB, care a interiorizat naraţiunea mincinoasă a Securităţii asasine, la 35 de ani de când l-a omorât pe Babu, pentru că măcelarii torţionari au crezut că-şi pot permite să se răzbune fără riscuri incontrolabile pe un intelectual periculos şi prea de tot refractar la orice presiuni, inclusiv la cea prin tortură?

Sau victimele revoluţiei, omorâte de Securitate pentru ca să răspândească panica şi groaza, terorizând ca să-l reinstaleze la putere pe tiran? Sau victimele Mineriadei din 13-15 iunie 90?

E timpul ca justiţia română să-şi revină. Să le facă urgent dreptate victimelor reale ale regimurilor instalate după 1947. Iar puterea politică s-o reformeze de urgenţă, astfel încât să-şi poată îndeplini efectiv misiunea, fără ca magistraţii să mai abuzeze de independenţa lor spre a o sabota şi torpila ori de câte ori justiţia îşi probează noima, apropiindu-se de o sentinţă dreaptă. E vremea să i se confere un statut care s-o onoreze în raport cu dreptul românului la apărare de samavolnicia potentaţilor.