De ce are de fapt nevoie Irakul

Șiiții nu au fost niciodată pe placul lui Saddam Hussein. Nici pe vremea copilăriei sale la Tikrit, unde se povesteau mereu lucruri rele despre șiiți. Aceștia erau acuzați că ar fi fost trădători de țară, mai legați de Iranul vecin, cel mai puternic stat șiit din regiune, decât de Irak. Mai târziu, în 1980, în timp ce Saddam era liderul Irakului în perioada războiului de opt ani cu Iranul, el s-a confruntat cu primele rebeliuni ale șiiților irakieni împotriva regimului său. A fost un preambul pentru începutul lui 1991, când șiiții, impulsionați indirect de americani, după atacul eșuat al lui Saddam asupra Kuweitului, cântăreau o revoltă împotriva dictatorului de la Bagdad.

Drept răzbunare, Saddam și-a trimis trupele împotriva orașelor șiite din sudul Irakului. Președintele american George Bush a ales să nu intervină din nou împotriva lui Saddam. Acesta a ordonat atunci uciderea a zeci de mii de șiiți. Mulți alții au fost strămutați. Soarta șiiților irakieni a fost schimbată de invazia americană din 2003, pentru ei a fost ca o eliberare.

Comunitatea șiită din Irak s-a văzut reabilitată în 2006, când un politician șiit, Nuri al-Maliki, a preluat funcția de premier. Ajuns la putere, al-Maliki a început la rândul său șicanele împotriva suniților. Aceștia nu au știut să răspundă altfel decât căutând protecție mai întâi la rețeaua teroristă Al-Qaida, mai târziu la așa-numitul Stat Islamic. Jihadiștii acestei miliții teroriste au devenit atât de puternici, încât în vara lui 2014 au ocupat rapid orașul cu milioane de locuitori Mosul, din nordul Irakului - un adevărat șoc pentru întreaga țară.

Perspective sumbre

Șiiții au reacționat prin crearea așa-numitor unități de mobilizare populară. Acestea luptă acum alături de trupele irakiene pentru recucerirea orașului Mosul din mâinile ISIS. Obiectivul acestor unități șiite este în principal să sporească influența etniei lor în regiunile locuite anterior în majoritate de suniți.

Această lungă istorie a violenței ne dezvăluie cum ar putea arăta viitorul Irakului: foarte rău. Numeroasele brigăzi trimise de șiiți în bătălia de la Mosul nu sunt departe în acțiunile și apucăturile lor de luptătorii ISIS. Și acestea au comis împotriva civililor suniți fapte de o cruzime asemănătoare celor ale Statului Islamic.

Mentalitate prieten-dușman cu efect mortal

Ambele grupuri, jihadiștii suniți și milițiile șiite, fac tot ce le stă în putință pentru a preungi logica unei religii folosite abuziv, inclusiv pe plan politic. Irakul este un exemplu clasic pentru modul în care violența continuă afectează decisiv relațiile în societatea civilă. Regimul criminal al lui Saddam Hussein, vinovat de uciderea a sute de mii de persoane, urmat de invazia americană din 2003 și de toate luptele care i-au succedat acesteia: toate acestea au dus la desensibilizarea societății irakiene, la aruncarea ei într-o mentalitate mortală de tip prieten-dușman, în parametrii confesionali.

S-a uitat cu totul că, pe locul unde acum mărșăluiesc convoaiele fundamentaliste ale morții, până acum 50 de ani înflorea un spectru politic deosebit de variat, unde erau reprezentate toate orientările, inclusiv cea comunistă, la care au aderat de altfel mulți șiiți. Dar s-a terminat cu asta.

Religie fundamentalistă

O societate brutalizată se bazează pe ideologiile ei. În acest caz este vorba de o religie fundamentalistă, impusă prin fantezii ale distrugerii. Aceasta domină toate aspectele vieții social-politice și elimină orice posibilitate de compromis.

Noi sau ei: aceasta este logica tuturor celor care conchid, pe baza istoriei și prezentului Irakului, că lupta politică este un fel de totul sau nimic, iar compromisul este un semn de slăbiciune.

La Mosul se strâng cetele de războinici. Scopul lor nu este pacea; pentru asta ar trebuie să fie dispuși să se supună unei provocări și mai mari: reformarea culturii politice a Irakului. Ar fi cel mai mare triumf al Irakului, cu efecte majore mult peste granițele sale.

Kersten Knipp/os