Înlăturaţi sancţiunile!

Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite au trimis invitaţiile şi astfel reprezentanţi a peste 85 de naţiuni s-au îndreptat spre Bruxelles, pentru a participa la o conferinţă a contributorilor. Cu un an în urmă, când a avut loc cea mai recentă reuniune pentru "sprijinirea Siriei şi a regiunii", s-au strâns mai bine de patru miliarde de dolari americani. De această dată, organizatorii speră că suma va fi şi mai mare.

Sunt bani de care Siria are urgentă nevoie. După opt ani de război ţara este distrusă în mare parte, infrastructura a devenit o ruină. ONU estimează că reconstrucţia ţării va costa aproximativ 400 de miliarde de dolari. La Bruxelles, însă, ajutoarele de reconstrucţie constituie o temă tabu. Şi aceasta fiindcă la Damasc guvernează în continuare regimul lui Bashar al-Assad. Nimic din ce ar putea fi interpretat ca un ajutor oferit preşedintelui Assad nu poate fi luat în discuţie în capitala Belgiei.

Politica este arta posibilului

Adesea se afirmă că politica este arta posibilului. Şi aceasta înseamnă că trebuie acceptat faptul că Assad continuă să determine soarta Siriei şi după opt ani în care a avut lor un război sângeros şi murdar, indiferent dacă ne place sau nu. Iar dacă se iau în serios protecţia şi interesele populaţiei siriene trebuie create condiţii care să facă posibilă reconstrucţia. În acest scop nici nu e necesar un transfer de bani către Damasc. De mare ajutor ar fi înlăturarea masivelor sancţiuni impuse Siriei începând din 2011, şi care au fost continuu înăsprite.

Un exemplu: înaintea sosirii iernii, în noiembrie trecut, Ministerul Finanţelor SUA a impus sancţiuni pentru  transportul de petrol şi gaz către porturile siriene. Drept urmare s-a ajuns rapid la o penurie gravă de carburanţi şi la o explozie a preţurilor, inclusiv la alimente. Potrivit studiilor ONU, două treimi din sirieni trăiesc în extremă sărăcie. 90 la sută din populaţie cheltuie jumătate din venit pentru procurarea alimentelor. Oamenii nu au cum să ţină pasul cu astfel de scumpiri, şi alunecă într-o sărăcie tot mai lucie. Simultan, se poate pleca de la premisa că palatul prezidenţial din Damasc este în continuare bine încălzit iar mesele de acolo se îndoaie de bucate.

Este o amară ironie că măsurile justificate prin grija faţă de drepturile omului agravează de fapt masiv criza umanitară din Siria. Numai sancţiunile decise de UE împotriva Siriei cuprind 14 categorii distincte. Între acestea se numără chestiuni vitale, cum ar fi echipamente pentru centrale energetice, instalații și mașini pentru industria de petrol şi gaz, dar mai ales sancţiuni financiare. Chiar şi achiziţiile de medicamente şi echipament medical pentru sistemul de sănătate gratuit al ţării sunt masiv îngreunate de aceste sancţiuni. Industria siriană, şi aşa grav afectată de război, se confruntă cu greutăţi suplimentare din cauza interdicţiei comerţului cu echipamente şi maşini, inclusiv piese de schimb. Lipsa pompelor de apă îi afectează pe oameni direct şi nemijlocit, dar şi indirect, fiindcă lipsa de apă afectează şi agricultura.

În interesul Europei

Organizaţia umanitară Oxfam a evidenţiat în debutul conferinţei de la Bruxelles că e ilogic ca ţările şi instituţiile contributoare să stimuleze mai degrabă distribuirea de pâine către populaţie decât repararea reţelei de alimentare cu curent a unei fabrici de pâine. În loc să se sape fântâni se trimit camioane încărcate cu sticle de apă. Poate că aceste procedee sunt pe placul diplomaţilor din sala de conferinţe de la Bruxelles, dar sunt sub demnitatea oamenilor din Siria. Aceştia vor să-şi construiască un viitor, nu să primească pomană. Sirienii sunt cu toţii pedepsiţi pentru crimele comise de regimul Assad. Dar şi cine trăieşte sub Assad are dreptul să fie aprovizionat cu curent şi apă, are nevoie de asistenţă medicală şi de mijloace de transport. Cine vrea să-i ajute cu adevărat pe sirieni ar trebui să nu le bage beţe în roate atunci când vor să construiască ceva.

În treacăt fie spus, aceasta ar fi şi în interesul Europei. Dacă oamenii din Siria capătă o perspectivă economică, aceasta ar fi cea mai bună asigurare împotriva recrudescenţei jihadismului şi terorismului. În plus, mai puţini oameni şi-ar părăsi ţara cu destinaţia Europa.