Amintirile înving prezentul

Jocul de cricket explică totul. Cine inventează un joc atât de straniu, gândeşte altfel. Dar cum? Şi de ce nu vor britanicii să fie europeni? E adevărat, nu prea au fost ei nici înainte în UE, dar acuma chiar că sunt afară. A fost şi este o eroare. Pentru Europa şi pentru britanici.

Bătrânii i-au învins pe tineri

Cei cu vârste peste 50 de ani sunt cei care sunt responsabili pentru Brexit. Ei au ales ceea ce i-a marcat. Un amestec compus din resturi ale conştiinţei apartenenţei la un imperiu şi identitate insulară. Vechea Marea Britanie. Pofta de a fi diferiţi. Aceasta are ceva muzeal, findcă Regatul Unit suferă de ftizie din 1945. Fosta locomotivă industrială a Europei abia dacă mai produce ceva.

Şi în politica externă, puterea de altă dată a dispărut. Cei mai în vârstă ştiu asta, dar au ajuns la concluzia că vor să fie iarăşi puternici. Este o proiecţie şi o dorinţă. Cei tineri văd lucrurile altfel. Măcar cei cu educaţie mai bună se simt acasă în lumea largă. Şi trebuie să consume acum supa pusă în farfurie de bunici şi părinţi.

O bombă care scindează societatea

A fost vreodată societatea britanică mai divizată decât acum? Nu numai pacea între generaţii este ameninţată. Între oraş şi sat şi-a făcut apariţia neîncrederea. Londra se simte mai aproape de Europa decât de proprii concetăţeni din nordul ţării, care au întors în număr mare spatele UE. Disensiunile sunt şi mai grave când vine vorba de atitudinea faţă de UE a diverselor părţi ale Regatului Unit. Scoţienii şi cei din Irlanda de Nord nu vor să se despartă de UE. A existat în istoria mai recentă a Marii Britanii o controversă politică şi socială atât de brizantă? O majoritate de două treimi ar fi avut o mai mare legitimitate politică. Dar nu a existat o astfel de majoritate. Oare de ce?

Boris Johnson ar fi putut fi evitat cu un astfel de rezultat. Fiindcă liderul de campanie anti-Bruxelles este un clown lipsit de inhibiţii. Reţeta lui de a o face pe conservatorul nonconformist a avut succes la electorat. Nimeni nu este mai îndrăgit astăzi pe insulă decât el. Iar fiecare apariţie publică a sa este o atitudine. Fostul primar al Londrei, cu frizura sa model 'pat nefăcut', este un maestru al înscenării.

Dacă pedalează prin centrul Londrei, o face fiindcă vrea să se întâlnească cu presa şi nu este o dovadă de modestie sau de preocupări ecologice. Presa face poze frumoase şi el se bucură de titluri favorabile în presa de can-can. Probabil că nici nu este un partizan convins al Brexit. Şi-a legat însă cariera politică de o chestiune de destin a naţiunii britanice. A sedus deci o mulţime de britanici. Acum a primit ce a vrut, dar este oare şi mulţumit? Nu pare bucuros de victorie. Se sperie de furtuna pe care au provocat cei care au vrut doar să facă puţin vânt?

Când stomacul învinge creierul

Plebiscitul este dovada că raţiunea are o poziţie dezavantajoasă când vine vorba de sentimente. Nu lupta împotriva birocraţiei de la Bruxelles a influenţat rezultatul, ci libertatea de călătorie în interiorul UE. Lăsând la o parte că oraşul Birmingham întreţine mai mulţi funcţionari decât Bruxelles-ul, este greu de crezut că cei peste 100.000 de lituanieni, polonezi sau unguri care s-au stabilit anul trecut pe insulă i-au speriat într-atât pe britanici, încât s-au hotărât să trântească uşa în nasul Europei. Libertatea de mişcare le-a adus britanicilor forţă de muncă, oameni care plătesc impozite, taxe şi asigurări sociale. Dar toate acestea nu au mai contat la urne.

De câştigat au câştigat adversarii UE care au reuşit să-i mobilizeze pe cei mai slabi de înger. Dar asta înseamnă că tinerii au dormit. Iar scoţienii n-au crezut, probabil, că se poate întâmpla ceva prea rău.

Va fi catastrofal, dacă virusul se va răspândi. Pofta de a desconsidera valorile europene constituie un fenomen care poate fi observat şi în alte state membre. Mai ales ţările UE din estul şi sudul Europei, care s-au rugat nu demult în genunchi să fie primite, deplâng acum pierderea unor drepturi naţionale. Dar acces la fondurile UE vor toţi să aibă. Cine crede că britanicii arată acum "cine e stăpânul la el acasă" îşi fură singur căciula.