Colectiv, după șase ani și jumătate

Din poarta casei sale, cu băgăjelul făcut pentru o ședere de câțiva ani sau poate doar luni în spatele gratiilor, Cristian Popescu le vorbește jurnaliștilor, le spune „copii” și le recomandă să-și facă „traistele” și să plece: „Mai bine slugă în altă țară, decât în genunchi în țara ta”.

A fost în direct la mai toate televiziunile de știri din România și, mai devreme sau mai târziu, îl vor fi auzit fiecare dintre familiile care au pierdut pe cineva în tragedia produsă în urmă cu șase ani și jumătate în Colectiv, clubul care funcționa într-un vechi complex industrial din București, în sectorul IV, pe care, pe vremea aceea, îl conducea acest Cristian Popescu.

Șase ani și jumătate de justiție strâmbă și cinică, de procese cu amânări, de sentințe întârziate și ciuntite. Șase ani și jumătate în care destui dintre părinții victimelor din acel incendiu au murit la rândul lor fără să afle cine le-a ucis copiii. Șase ani și jumătate în care cauzele fundamentale ale acelei tragedii au continuat să macine societatea românească.

Încă există corupție în administrația publică, încă se închid dosare în justiție pentru a proteja interese bine ocrotite, încă sunt alungați profesioniștii, încă se feresc politicienii să îndrepte legi pentru a nu strica jocurile comanditarilor, încă se acceptă compromisuri criminale, încă iau foc locuri publice, încă se moare din neglijență, încă este ignorat cetățeanul.

Marii arși ai României sunt tratați, după șase ani și jumătate, tot în străinătate. România nu a fost în stare să construiască în acest timp un spital specializat. De fapt, în afara unui spital ridicat pe valul de emoție de după Colectiv și prin efortul oamenilor de rând (și pentru care statul nu doar că n-a făcut nimic util, dar a mai și băgat din când în când bețe în roate), nici un spital din multele promise nu a fost construit. Iar bolnavii României continuă să spere că, dacă ajung în vechile spitale, nu mor uciși sub ruinele societății sau arși de vii în scurtcircuitele sistemului.

După șase ani și jumătate de dispreț din partea unei justiții pentru al cărei echilibru și onoare o bună parte din populația acestei țări a suportat în stradă geruri, lacrimogene, bastoane și ocară, inculpatul pedepsit astăzi a trecut de la „Să spun condoleanţe pentru cei care mor pe dinăuntru pentru că le-au murit oameni dragi în Colectiv mi se pare că e prea, mult prea puţin” la „Dacă familiile cred că eu le-am omorât copiii, așa să le ajute Dumnezeu”. Și a mai trecut de la o propunere de condamnare de 12 ani, la o sentință de opt ani și jumătate în primă instanță, comutată în pronunțarea definitivă la patru ani, din care, cel mai probabil, condamnatul va rămâne închis mai puțin de doi ani. Cu el, alte șapte persoane implicate în favorizarea acelei tragedii au fost condamnate, după șase ani și jumătate.

Cristian Popescu nu este, probabil, singurul primar din România care semnează neglijent, nonșalant, miserupist sau chiar cu ranchiună potențiale condamnări la moarte. Nu este singurul responsabil român care, în dosul lacunelor legislative și al junglei birocratice, se simte adăpostit de responsabilitățile propriilor acțiuni. De fapt, astfel de oameni nu-și pun problema asumării unei responsabilități și nici nu mai știu cu adevărat ce înseamnă asta. Când se mai trezește câte unul să ia public asupra sa contextul unei întâmplări nefericite, o face pentru a poza în victimă neînțeleasă, nu pentru a plăti daune, fie ele și morale. Cu timpul, asumarea responsabilității a fost în asemenea hal persiflată, încât astăzi, după pronunțarea sentinței definitive, Cristian Popescu nu și-a pus nici o secundă problema vreunei vinovății („Eu semnam o foiță, nu analizam spații, dimensiuni”), ci a scris pe Facebook: „Ca pe un câine m-au chinuit și m-au tăvălit șase ani și jumătate”.

Articulațiile societății românești sunt în continuare parazitate de asemenea personaje. Așteaptă ziua în care toată lumea va renunța să-i mai pese. Dar aceea va fi - cum cântau în seara tragediei Goodbye To Gravity - ziua în care vom muri.

Nici nu-ți vine să crezi că vorbim despre aceeași țară care, în urmă cu șase ani și jumătate, părea că s-a deșteptat și, pusă pe treabă, și-a suflecat mânecile, sătulă de propriile vicii.