Cine va participa la reuniunile pregătite de Donald Tusk?

La Bucureşti, numirea premierului Poloniei, Donald Tusk, în fruntea Consiliului European a fost primită cu aplauze unanime, cel puţin la prima vedere. Prim-ministrul Victor Ponta îşi exprimase susţinerea pentru Donald Tusk încă din ajun, considerând că numirea unui politician din Est în fruntea Consiliului „este un lucru bun pentru România”. Preşedintele Traian Băsescu, aflat încă la Bruxelles, a spus la rândul său după confirmarea desemnării lui Tusk: „Foarte bine. Execpţional! În sfârşit o recunoaştere a importanţei Estului”.

Situaţia este însă un pic paradoxală. Victor Ponta revendică o relaţie de prietenie cu Donald Tusk, în ciuda diferenţelor de familie politică, în timp ce Traian Băsescu a formulat de la începutul acestui an mai multe critici surprinzătoare la adresa premierului Poloniei. Preşedintele României criticase iniţial aluziv modul în care Donald Tusk şi ministrul său de externe, Radoslaw Sikorski, se implicaseră în negocierile de la Kiev, iar ulterior combătuse în termeni abrupţi propunerile polonezilor privitoare la o politică energetică europeană comună. În mod precis, Traian Băsescu i-a reproşat lui Donald Tusk că nu a apărat proiectul Nabucco, pe care Bucureştiul îl susţinuse până în ultima clipă. Totuşi nimeni nu a pierdut din vedere că, în esenţă, România şi Polonia au continuat să aibă poziţii identice faţă de ameninţarea rusească, pe care au exprimat-o şi prin intensificarea relaţiilor cu Statele Unite. În acest context, criticile preşedintelui Băsescu la adresa premierului Tusk au trecut drept chestiuni secundare, nuanţe subiective şi ignorabile.

Întrebarea este în ce fel va profita România de prezenţa unui estic în fruntea Consiliului European? Deocamdată pare o speranţă vagă, născută din impresia de moment. Entuziasmul pare un pic exagerat, el fiind de fapt stimulat de campania electorală. Traian Băsescu a avut proasta inspiraţie de a fi criticat un politician în plină ascensiune, în timp ce Victor Ponta, dimpotrivă, l-a lăudat şi caută, desigur, să tragă din această împrejurare anumite foloase.

Totuşi, dincolo de aspectul simbolic, Donald Tusk are o perspectivă care avantajează România, căci el s-a exprimat în favoarea liberei circulaţii a lucrătorilor, deşi, conform anumitor relatări de presă, ar fi admis, ca o concesie făcută Marii Britanii, că ar fi rezonabil să se limiteze abuzurile privind accesarea ajutoarelor sociale. În linii mari, prezenţa unui polonez la vârful politicilor europene este pentru România o garanţie că lucrurile nu vor lua pe viitor o turnură cu totul defavorabilă.

O diferenţă mai firească apare cât priveşte desemnarea Federicăi Mogherini, ca Înalt reprezentant al UE pentru Politica Externă. Aflat în relaţii apropiate cu partidele stângii şi îndeosebi cu stânga lui Matteo Renzi, premierul Ponta formulase de asemenea o susţinere în avans pentru Federica Mogherini , probabil şi dintr-o solidaritate de generaţie. Preşedintele însă a tăcut cu discreţie şi înainte şi după desemnarea italiencei, cu care nu are prea multe lucruri în comun. În plus, nu are cum să provoace entuziasme la Cotroceni numirea unei tinere care părea, până ieri, să fie puţin prea indulgentă faţă de Rusia. Deşi de puţină vreme în fruntea diplomaţiei italiene, ea s-a întâlnit în luna iulie la Moscova cu preşedintele Putin, care avea să declare că îşi doreşte ca relaţia dintre Rusia şi UE să se ridice la nivelul aceleia dintre Rusia şi Italia. Deocamdată, nimeni nu îşi imaginează însă că Federica Mogherini, noua imagine a politicii externe europene, va dobândi un rol mai proeminent decât al predecesoarei sale.

La Bucureşti însă nicio reacţie nu poate fi reţinută în mod deosebit, câtă vreme nu se ştie cine va conduce politica europeană a României şi cine va participa pe viitor la reuniunile Consiliului European pregătite de Donald Tusk. Cei care se pronunţă astăzi sonor, mâine s-ar putea să fie nerelevanţi.