Cine-i poate răspunde lui Nigel Farage?

Am asistat la un interviu uimitor la CNN al primului ministru Victor Ponta. Ziaristul Richard Quest a insistat să obţină o replică a şefului guvernului de la Bucureşti privitoare la declaraţiile insistente ale lui Nigel Farage împotriva imigranţilor din România.

Pentru a schiţa contextul, să amintim că Nigel Farage spusese că e un motiv de îngrijorare să ai vecini români şi, întrebat apoi ce diferenţă este între români şi nemţi (soţia lui se trage din Germania), a răspuns cu subînţeles: ”Ştiţi care este diferenţa!”. Ulterior, într-o ”scrisoare deschisă”, Nigel Farage a încercat să combată acuzaţiile de rasism, explicând că nu se referă la români ca atare, ci la numărul mare de infracţiuni comise de resortisanţii din România.

În acest context, premierul Victor Ponta a fost întrebat dacă este deranjat de aceste comentarii. Replica sa a fost suprinzătoare: ”Nu sunt deranjat, ca să fiu sincer”, după care a explicat că România a parcurs după momentul aderării la UE o perioadă foarte dificilă din punct de vedere economic şi social, dar că în acest moment marile dificultăţi par a fi depăşite şi România îşi va da adevărata sa măsură ca membră a Uniunii Europene. Richard Quest a insistat să obţină un răspuns mai direct, dar fără succes. Premierul României a părut chiar binevoitor faţă de Nigel Farage, căci a refuzat să-l numească pe acesta ”rasist”, preferând să-l caractarizeze ca pe un ”populist”.

Un om care reflectează detaşat asupra problemelor politice ale vremii sale nu ar avea poate motive să fie supărat. Dar premierul unei ţări ai cărei cetăţeni sunt descrişi sistematic în cele mai negre culori are toate motivele de supărare.

Partidul lui Nigel Farage (UKIP) a reuşit, potrivit celor mai noi sondaje de opinie, să atingă 30% în opţiunile de vot ale britanicilor, plasându-se înaintea laburiştilor (26%) şi conservatorilor (22,8%). (electio 2014.eu) Aşadar, afirmaţiile lui Nigel Farage se înscriu într-un foarte larg curent de opinie, fiind împărtăşite de un public numeros, printre care se numără probabil şi universitari de tipul lui Tom Galagher, care a frecventat asiduu România, despre care a scris şi o carte (”Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”).

Într-un articol recent apărut pe Contributors în ianuarie 2014, Tom Galagher susţinea că UKIP ”este o forţă politică de bun simţ, care îşi recrutează adepţii din toată ţara fără deosebire etnică şi rasială şi care evită legăturile cu partide de tipul Frontului Naţional din Franţa.”

Istoricul britanic, bine cunoscut publicului românesc, justifica pe larg reticenţele britanicilor şi creşterea popularităţii UKIP. Judecata lui era extrem de severă, căci, după ce arăta că în ultimul deceniu au migrat în Marea Britanie circa 200 000 de romi din estul Europei, spunea că ”societatea românească în an­samblu seamănă tot mai mult cu cea a populaţiei Roma, împărtăşindu-i orizontul extrem de îngust. Educaţia este tot mai puţin preţuită, după cum se vede şi din expansiunea epidemică a înşelăciunii. Cetăţenii manifestă un interes slab faţă de politică şi sunt la fel de uşor de manipulat de către „bu­libaşi“ ca Victor Ponta sau Dan Voi­culescu, la fel ca majoritatea romilor de către propriii şefi de ceată.” (Contributors, 15 ianuarie 2014)

Se pare aşadar că un politician ca Nigel Farage are la dispoziţie şi o imagine ”teoretică” mai cuprinzătoare şi că, în orice caz, nu asistăm la simple pusee electorale. E un front ideologic în toată regula.

Felul cum a replicat primul-ministru face însă imposibilă orice discuţie. Dar mai semnificativ este că incapacitatea sa de a intra într-o polemică cu exponenţii UKIP şi ai acestui mod mai general de a gândi ţine de o fragilitate a societăţii româneşti în întregul ei.

Începând din 2003-2004, de la desfiinţarea vizelor, şi apoi din 2007, de când România a intrat în UE, aproape trei milioane de români au părăsit ţara, exemplificând lipsa de ataşament faţă de un proiect comun, de care vorbeşte istoricul britanic. Tom Galagher critică cu predilecţie PSD şi pe Victor Ponta, dar în cea mai mare parte a timpului care s-a scurs de la intrarea în UE s-au aflat la guvernare partidele de dreapta şi preşedintele Traian Băsescu, care au salutat mereu migraţia lucrătorilor ca pe un fenomen pozitiv şi care, până nu a izbucnit scandalul în Vest, nu au avut nici cea mai mică propunere pentru integrarea romilor.

Pur şi simplu România nu a putut produce un proiect politic care să ţină oamenii în ţară prin asumarea de sacrificii. Astăzi românii reprezintă 20% din totalul migraţiei intracomunitare. Chiar dacă cei mai mulţi oameni sunt pricepuţi şi cinstiţi, un asemenea exod vorbeşte indirect despre o mare problemă care se găseşte în societatea de origine. Problema ţine de resorturile vieţii comunitare, care au fost grav afectate.

Replici iritate, puneri la punct ale lui Nigel Farage s-au auzit ici-colo, în toate taberele politice, dar realitatea este că, până când România nu va reuşi să regăsească sensul vieţii în comun şi demnitatea statorniciei, va fi mereu fragilă în faţa acestor atacuri, oricât de bine ar fi apărată de instituţiile de la Bruxelles.