Cine i-a dat lovitura de grație lui Ceaușescu

Descrierea acestei revolte se află în volumul colectiv România de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare, coordonat de Dalia Bathory, Ștefan Bosomitu și Cosmin Budeancă (Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, 2020, Polirom, Iași, 511p.).

Cei din Petrova erau furioși că autoritățile hotărâseră, cum se făcea atunci, fără să-i întrebe, comasarea satului lor cu cel vecin. Au devenit violenți și ei, și milițienii prezenți, totuși trupele de Securitate chemate de la Sighet nu au intervenit și, în final, Petrova a rămas așa cum era, iar locuitorii ei ruteni și români, care se consideră urmași ai nobililor de altădată, n-au mai fost deranjați.

Era o miză prea mică pentru un deranj atât de aproape de granița cu Uniunea Sovietică. 

În anii 1980, România avea probleme sociale și economice complicate și era izolată pe plan internațional. Din 1985 „regimul Ceaușescu s-a confruntat cu adversitatea celor două superputeri mondiale, URSS și SUA”, după cum explică istoricul Florin-Răzvan Mihai în capitolul dedicat relațiilor internaționale din ultimul deceniu comunist. Din această perspectivă, autorul crede că „lovitura de grație” dată regimului comunist român fost alegerea lui Mihail Gorbaciov în funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Ceaușescu a respins politica de reforme inițiată de acesta și a accentuat în acest fel izolarea țării în interiorul blocului socialist: liderul român „a rămas captiv dogmelor marxist-leniniste”, „refractar la orice inovație ideologică” și ajuns deja la o vârstă înaintată, nu a înțeles nici direcția de mers a URSS, nici pe cea a Occidentului. În volum este consemnată și părerea lui Yosef Govrin, ambasadorul Israelului la București din 1985 până în 1989: diplomatul a fost plăcut surprins de dorința lui Ceaușescu de a rezolva tensiunile din Orientul Mijlociu și de modul în care acesta purta discuțiile „cu siguranța unui afacerist și capacitatea de a crea intimitate între el și interlocutor”. Ambasadorul Govrin credea că acțiunile președintelui român nu erau doar pentru „sporirea propriului prestigiu, ci și din dorința de a rezolva conflictul prin mijloace pașnice și negociere”.

Era în același timp perioada în care Mihail Gorbaciov a denunțat „nepotismul și tratamentul aplicat minorităților” în România, pentru că se știa, de pildă, că fiul cel mic al cuplului dictatorial, Nicu Ceaușescu, era pregătit să preia puterea și să pună bazele unei dinastii. Istoricul Cosmin Năsui se ocupă, în acest volum, de Nicu Ceaușescu în postura de „mecena al mișcării culturale și artistice de tineret în anii 1980”. În acest text apar o serie de nume devenite celebre după căderea comunismului și care au profitat de umbrela generoasă a Uniunii Tineretului Comunist (UTC) și a Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR). Sunt citați, printre alții, scriitorii Radu G. Țeposu, Ioan Buduca și Ioan T. Morar. Este menționat și cântărețul Doru Stănculescu explicând că el și alți muzicieni cunoscuți „hotărâseră” să se pună „la adăpost sub cupola CC al UTC”. Silviu Petcu de la Divertis mărturisea și el retrospectiv că „totdeauna ni s-a ținut spatele”.

Festivalurile de toate felurile, cenaclurile de peste tot, concertele pentru tineret, revistele și cotidianele dedicate acestei categorii au intrat cumva nu doar sub jurisdicția, ci și sub protecția directă a lui Nicu Ceaușescu. De aceea, spre exemplu, pentru a închide Cenaclul Flacăra, partidul a fost nevoit să scoată Cenaclul de sub conducerea UTC și să-l transfere în subordonarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Toate organizațiile culturale pe care credea că le poate controla Nicu Ceaușescu aveau, însă, în componența lor și cadre ale Securității, care trebuiau să descopere eventualele nișe subversive.

Acești profesioniști ai informațiilor nu erau întotdeauna pe fază. Curajul unor intelectuali maghiari, perseverența și inteligența acestora au făcut posibile disidența ungară din Ardeal, precum și apariția unor samizdate. Csongor Janosi descrie în volumul colectiv România de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare cum a început prima revistă subterană, Ellenpontok (Contrapuncte), în 1982. Gândită la Oradea  de Attila Ara-Kovacs, cu texte de la mai mulți intelectuali maghiari, a fost distribuită în mai multe orașe ardelene, dar și în Ungaria. Securitatea a început să intervină abia spre sfârșitul anului și intervenția ei s-a finalizat cu emigrarea redactorilor și editorilor acestui samizdat. Apoi, în perioada 1985-1987, a funcționat Cercul Limes la București sub conducerea filosofului și politologului Gustav Molnar, care a colaborat cu cei mai importanți gânditori de limbă maghiară. Pe parcursul existenței sale, această comunitate a produs circa 900 de pagini. Securitatea a declanșat la începutul anului 1997 acțiunea „Editorul” împotriva Limes și a început cu percheziționarea casei lui Molnar, de unde au fost ridicate o serie de texte. O lună mai târziu, Gustav Molnar a fost dat afară de la Kriterion, unde era editor, și ulterior din partid. În același an a plecat în Ungaria împreună cu familia. Samizdatul Kialto Szo (Strigătul) a funcționat între 1988 și 1989, iar lingvista Eva Cseke-Gyimesi, cunoscuta opozantă din Cluj, a fost una dintre susținătoarele ideii ca această nouă revistă clandestină să fie publicată în Ungaria. Profesorul de filosofie Sandor Balazs a făcut munca de redactor șef, fiind sprijinit de persoane din Ungaria cu un calculator personal Sinclair ZX Spectrum 48K, „o raritate în acei ani”. Autorul capitolului despre dizidența maghiară din România și explică felul în care funcționa acest computer: cum erau criptate textele pe casete de muzică populară, casete care erau ulterior trimise în Ungaria pentru tipărire. În toamna anului 1988, primul număr a fost tipărit și trimis în Transilvania pentru distribuire. Articolul program al acestui ultim samizdat avea titlul „După epoca Ceaușescu”, în care editorii au enumerat perspectivele postdictatoriale. În mod ciudat, colaboratorii samizdatului au rămas neidentificați de Securitate.

Dintre subiectele tranziției autohtone tratate de volumul România de la comunism la postcomunism, cel mai trist pare să fie cel despre eșecul înființării unui muzeu care să se ocupe cu ceea ce s-a întâmplat din 1947 până în 1990. În capitolul „Eșecul unei idei: Muzeul comunismului în România”, istoricul Cosmin Budeancă enumeră cele 11 proiecte din 1993 încoace. Cauzele nereușitei, așa cum sunt înșirate de autor, țin de faptul că (1) toate partidele au avut activiști sau persoane care au ocupat funcții în perioada comunistă; (2) mulți politicieni, mai ales „de dreapta”, au folosit ideea muzeului comunismului ca pe o trambulină electorală; (3) lipsa „totală” de interes a celor care au condus instituții de profil și care ar fi putut gestiona un proiect de acest fel; (4) fragmentarea societății civile în grupuri care au intrat în competiție pe acest subiect. 

Dincolo de Memorialul Sighet, unde Ana Blandiana și Romulus Rusan au organizat, de fapt, primul muzeu al comunismului, există și alte inițiative administrate de diferite organizații sau entități private, dar niciunul nu acoperă cu seriozitate întreaga perioadă a dictaturii din România.