Incitarea la ură, o rețetă a lui Ion Iliescu

Dreptul la libera exprimare câștigat după căderea comunismului a devenit un amvon al libertinismului, al frustrărilor sforăitoare, al invidiei și comportamentului revanșard. Ceea ce numim opinia publică este un cor atât de dezarticulat al răspunsurilor în fața provocărilor societății, încât muzica devine un aliaj al unor partituri inventate ad-hoc. Instinctul de supraviețuire individuală nu lasă nici o portiță deschisă spiritului comunitar, recompensei interioare că lângă tine mai stă cineva.

Este de notorietate comunicatul de la începutul anului al Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) în care reprezentanții de la vârful partidului susțineau că asupra copiilor se fac „experimente ideologice“ și că se practică „o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de materii a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (educația sexuală, istoria Holocaustului etc.)“.

Minimalizarea realității dramatice că în timpul regimului Antonescu aproximativ 300.000 de evrei români și ucraineni au fost omorâți pe teritoriile românești și cele aflate sub administrație românească, relevă faptul că nici acum o mare parte a populației nu își asumă istoria. La fel stau lucrurile și în cazul celor aproximativ 25.000 de romi pe care regimul Antonescu i-a deportat în Transnistria, dintre care aproape jumătate au murit din cauza foamei, a frigului și a bolilor. Un sondaj realizat de Institutul pentru Studierea Holocaustului arată că doar 32% dintre români știu că Holocaustul a avut loc și în România.   

Incitarea la ură nu poate fi incriminată juridic

Un studiu recent realizat de Fundația Soros România arată că unul din șase români nu vrea să aibă vecini evrei, musulmani, romi, maghiari sau homosexuali. Surprinzător este faptul că cele mai multe persoane intolerante față de romi sunt tineri sub 30 de ani, mulți dintre ei cu studii superioare. Discursul urii de rasă, susținut de prejudecăți, manipulare, ignoranță și fantasme, anihilează din fașă împrejurările favorabile construirii unor comunități care să aducă laolaltă majoritatea și minoritățile etnice.

În momentul de față, discursurile de incitare la ură nu pot fi incriminate juridic nici în România, nici în celelalte state ale Uniunii Europene. Recrudescența acestor manifestări face obiectul preocupării Comisiei Europene de a introduce în legislația UE și astfel de fapte într-o listă lărgită a infracțiunilor.  

Discursurile de incitare la ură vor fi însă greu de instrumentat juridic, dacă nu chiar imposibil, în rândul maselor de navigatori online. Personalitățile publice, inclusiv politicienii sau ziariștii, vor putea fi identificate și anchetate. Dar ce te faci cu milioanele de utilizatori care își revarsă frustrările, complexele, stima de sine decalibrată asupra unor persoane fără chip, pe care nu le-au văzut sau auzit niciodată în viață? O eventuală lege care să incrimineze incitarea la ură mă tem că nu va putea avea efecte decât asupra unui număr restrâns de persoane.

„Noi muncim, nu gândim“, un refren al FSN

Incitarea la ură împotriva intelectualilor a fost rețeta pe care regimul Iliescu a aplicat-o încă de la începutul mandatului său de președinte al FSN. Lozincile muncitorilor de la IMGB „Noi muncim, nu gândim“ sau „Intelectualii afară din țară“ ne răsună și acum în urechi. Implicarea publică a intelectualilor, inclusiv în manifestația din Piața Universității, a atras după sine ura muncitorilor, culminând cu mineriada din 13-15 iunie când Ion Iliescu i-a numit pe reprezentanții elitei intelectuale legionari și dușmani ai democrației.

Așa-zișii „intelectualii lui Băsescu“, printre care cei mai mediatizați au fost Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, au ocupat agenda mediocrității revanșarde și a presei mogulilor ani de-a rândul, chiar și după ce Traian Băsescu nu a mai fost președinte. Adevărul e că fostul șef al statului s-a folosit și de notorietatea intelectualilor pentru a-și legitima statutul de președinte jucător. Ura împotriva lui Băsescu s-a contopit cu ura împotriva intelectualilor, acuzați de servilism și de oportunism. După ce nu au mai apărut în spațiul public, au fost uitați. Ura nu mai avea obiect.

La venerabila vârstă de 106 ani, filosoful Mihai Șora este o țintă a internauților care nu au citit o pagină din opera lui, care îi răstălmăcesc biografia doar pentru a se băga în seamă și pentru a arăta utilizatorilor rețelelor sociale că pot să se ia de guler cu marele om de cultură. Nu cred că au fost multe mitinguri împotriva abuzurilor PSD la care Mihai Șora să nu fi participat. Intervențiile lui frecvente pe Facebook sunt ferme, iar destinatarul este omul fără prejudecăți, fără convingeri implacabile, deschis dialogului și argumentelor întemeiate ale celuilalt.

De la altarul libertinismului, al frustrărilor sforăitoare, al invidiei și comportamentului revanșard până la ghilotina urii nu e decât un pas pe care mulți îl facem uneori chiar din nebăgare de seamă.