„Ce vrem de la președintele țării?”

Volumul are un subtitlu: „Ghid civic pentru alegătorii români”. E tocmai la țanc. Vom avea de ales, pe 20 octombrie, președintele Republicii Moldova, și la 24 noiembrie și pe 8 decembrie, într-un foarte probabil tur doi, președintele României. Dar reflecțiile celor trei autori sunt în mare măsură valabile și pentru alegerile din Statele Unite, în acest an „super-electoral” pentru Occident, cum i s-a spus. Ne punem speranțe în înțelepciunea electoratului american, pentru că destinul întregii lumi și, implicit, al regiunii noastre, depinde de votul acestuia.

Într-o prefață la carte, Andrei Pleșu se întreabă dacă are rost să încropim portretul unui președinte ideal, de vreme ce nu vom găsi întruchipate într-un singur om virtuțile supreme ale unui șef de stat și vom sfârși în dezamăgire. Mai realist este să vedem „oferta pieței”, să nu alergăm după himere:

„Nu cred în „eroi salvatori”, în „Cum nu vii tu, Țepeș, doamne?”, dar nici în „săraci și cinstiți”, care tolerează uncheșește dezmățul din jur. Nu vreau un președinte care să apară prea des la televizor, dar nici unul care se exprimă monosilabic. Nu vreau un președinte pe care îl amuză să provoace scandal, dar nici unul inexpresiv, al cărui discurs să se irosească într-o mecanică previzibilitate. Pe scurt, aș vrea un președinte civilizat, un domn afabil, bine informat și bine orientat în plan geopolitic, demn de încredere și de respect, apt să stârnească interesul și simpatia interlocutorilor străini.” (p. 9)

Cristian Preda: deziderate și exigențe

Profesor de științe politice la Universitatea din București, cel care a dotat acest volum cu mai multe anexe din Constituție privind rolul și atribuțiile președintelui, precum și cu statistici cu procentele acumulate de candidații la președinție români în toate scrutinele postdecembriste, Cristian Preda trasează printr-o listă de teze, dezvoltate în scurte capitole, o serie de exigențe și deziderate față de un președinte pentru 2024 în România, dar și propuneri legislative (selectez câteva):

„Șeful statului să rămână un cetățean, să apere statul de drept, guvernarea legilor, nu a persoanelor. Să scoată politica externă de sub tutela serviciilor secrete. Ar fi de ajuns un singur mandat prezidențial. Să arate competență, curaj și determinare pe timp de război. Să fie un președinte reprezentativ, să se adreseze marii mase a cetățenilor în situații de blocaje politicianiste. Să medieze crizele: De pildă, dacă guvernul e minoritar, iar majoritatea ajunge să-i întârzie în chip irațional acțiunea ori s-o blocheze în disprețul interesului public, președintele nu se poate ascunde în biroul său din Palat. Dacă o instituție publică e cangrenată de corupție, creând nemulțumirea vădită a cetățenilor, șeful statului cheamă la mediere părțile. Și rezolvă problema, n-o contemplă!” (p. 28)

Cristian Preda schițează zece mari proiecte pentru țară, din care cităm: autostrăzi, accesul la sănătate, conectarea economică și culturală cu Republica Moldova și Ucraina, o etică publică fără de care nimic durabil nu se poate realiza.

Ciprian Mihali: mai există carismă în politică?

Profesor de filozofie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Ciprian Mihali constată că viața politică românească produce și promovează mediocritate (o eră a liderilor mediocri, de altfel, se poate constata și pe plan mondial!).

Atunci când evocăm figura șefului de stat, spune el, ne situăm între două extreme: cea a Liderului absolut, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, și micul șef de birou, care își face treaba responsabil și eficient. Or, „șeful statului asigură prin figura sa echilibrul între aceste extreme: pe de o parte, în el (indiferent că e femeie sau bărbat), mai mult decât în orice alt cetățean al țării, se reactivează carisma; el recuperează, atât cât se mai poate într-o societate secularizată, ceva din sacralitatea de odinioară, din spectralitatea metafizică sau mitologică a Monarhului de neatins, dar în același timp este liderul unei echipe mai mari, cât o societate întreagă, pe care să o poată păzi, călăuzi și administra vreme de mai mulți ani pe durata mandatelor sale.” (p. 52).

Ciprian Mihali distinge între carisma fabricată de televiziuni plătite de partide sau cosmetizată de agenții de imagine și carisma democratică a președintelui, a cărei principală virtute este să redea oamenilor încrederea în dreptate și egalitate.

Sorin Ioniță: să nu mai conteze cine e președinte

Analist de politici publice, fondator al Expert Forum (EFOR) și comentator în presa de opinie, Sorin Ioniță observă că acordul de la Snagov asupra integrării europene s-a bazat pe o eroare de apreciere politică a PSD-ului, care „a crezut că poate căpăta acces la banii, avantajele și statutul aristocratic de politician european membru în cluburi onorabile și în același timp păstra controlul acasă, asupra resurselor și societății, cu aceleași metode ca în spațiul ex-sovietic.” Or, ei, generația PSD de după Iliescu, nu au evaluat corect forța transformatoare a apropierii de UE: „Societatea a luat-o cumva înaintea statului și, în ciuda crizelor care au urmat, s-a creat în România un electorat mai pluralist decât clasa politică așezată deasupra lui.” (p. 79)

Pornind de la contextul actual, Sorin Ioniță formulează și niște temeri: „Ce ne vom face dacă ajungem în situația ca valoarea umană, competența și caracterul celor aleși chiar să conteze pentru ca țara să poată sta singură în picioare, dacă ancora euro-atlantică slăbește și curentul începe să tragă în alte direcții decât spre Vest? (...) Putem spera că mergem cât mai departe cu sistemul prezent, în care guvernarea de acasă nu prea contează, deoarece ne duce mareea geopolitică în direcția care trebuie. Dar dacă totuși, doamne ferește, vom ajunge în punctul în care să conteze?” (p. 81)

De la Havel la Putin și înapoi

Modelul meu de președinte – civilizat, cult, patriot autentic, un om moral, cu principii – a fost și a rămas Václav Havel. Opusul său absolut este Putin, dictatorul sângeros.

Între aceste două extreme se întinde o largă plajă de nuanțe intermediare, amestecând nuanțe de gri. Prosperitatea, dezvoltarea tehnologică, accesul tot mai larg la informație și resurse, în Occident și în fostele state comuniste, azi membre ale UE, păruseră să lase în trecut „epoca eroilor”. Agresiunea Rusiei în Ucraina a schimbat totul. Privim în jur și căutăm cu disperare „mari oameni de stat”, de anvergura lui De Gaulle, Churchill, Roosevelt, vizionari ca Margaret Thatcher și Ronald Reagan. Îi evocăm pe disidenții anticomuniști capabili să însuflețească popoare, să le reamintească de valori și idealuri.

Ispita puterii a denaturat oameni ce păreau situați temeinic în datele bunei cuviințe, i-a transformat în propria lor caricatură, spre nefericirea „supușilor”, după cum ne arată istoria lumii și ne vorbesc marii creatori, de la Shakespeare încoace. Dar este posibil și procesul invers. Războiul a făcut din Volodimir Zelenski un lider autentic, i-a descoperit o forță interioară de care nu părea capabil până nu a fost pus la încercare.

E greu de imaginat ce soartă ar fi avut Republica Moldova în cazul în care, în contextul agresiunii rusești, în fruntea statului s-ar fi aflat nu Maia Sandu, ci un pro-rus declarat sau un politician laș, oportunist, un personaj „de plastilină”.

Când ne sunt amenințate existența, libertatea și independența națională, răspunsul la întrebarea „ce vrem de la președintele țării?” nu trezește dubii: să fie un lider credibil, un lider care să inspire, să ne propună un viitor demn la care să punem umărul și noi, cetățenii, cu toată convingerea.