Ce spune popa

„Să faci ce spune popa, nu ce face el”, ni se recomandă. Cunosc puţine vorbe din bătrâni care să mă întristeze mai puternic, de vreme ce postulează şi condamnă un veşnic divorţ între pretenţiile ierarhilor şi moralitatea lor autentică, între vorbele şi faptele lor. Acest divorţ se manifestă în mai toate formele actuale de religie.

La evrei e, între altele, uluitor refuzul unor grupuri hasidice ultrapioase, ce-i drept marginale, de a recunoaşte statul evreu care le oferă casă, masă şi securitate. Căci ar fi vorba de o entitate seculară care, în opinia celor ce-l aşteaptă cu maximă înfrigurare pe mesia, ar anticipa ilegitim venirea mântuitorului, contrazicând tradiţiile.

O doză suplimentară de iluminism pare a nu le strica nici bisericilor creştine. La catolici au făcut vâlvă în ultimii ani acuzele repetate de abuzuri comise asupra unor copii încredinţaţi preoţilor din internate ale Bisericii. Incompatibilă cu mesajul creştin s-a dovedit şi doctrina legionară, susţinută nu doar în epoci fasciste de o parte din ierarhii Bisericii Ortodoxe, ori arghirofilia unei părţi din cler atribuind net mai multă atenţie edificării de biserici, decât de şcoli şi spitale. Nici tentativele, de asemeni incompatibile cu esenţa învăţăturii creştine, de articulare, în Rusia, a unui fascism clerical, la care să adere toate ţările ortodoxe europene n-ar trebui ignorate.

Că disocierea dintre vorbe şi fapte nu-i priveşte doar pe creştini sau pe evrei e clar. Islamul, spun mulţi musulmani, e "o religie a păcii". Or, în numele ei, se varsă azi mai mult sânge şi se comit mai multe masacre teroriste decât oricând, în ultimele decenii.

Cui prodest

Se vede lesne din această succintă enumerare de probleme actuale ţinând de religii că a discuta chestiunea inserţiei lor în şcoli înseamnă a pătrunde pe un teren minat. Religia însăşi e un domeniu de o complexitate enormă, care depăşeşte mult criticile actuale la adresa ei. Şcoala de asemenea. Ambele sfere se întrepătrund cu deprinderi morale disjuncte, cu mentalităţi în parte caduce, în parte superficial moderniste, cu o situaţie politică fluctuantă, defel univocă naţional sau global, precum şi cu varii interese economice, inclusiv ale celor ce predau religia în şcoli.

Înainte de orice tetantivă de a tranşa problema, se cere stabilit unghiul din al cărui interes se dezbate subiectul predării religiei în şcoli. Din al bunului D-zeu? Sau mai degrabă din al BOR? Din al clerului? Sau din cel al ministerului educaţiei? Al ştiinţei şi psihologiei? Sau mai degrabă al copiilor şi familiilor lor? În ce mă priveşte plec de la premisa că ţinta noastră ar trebui să fie, înainte de orice, binele moral şi intelectual al copiilor şi, doar apoi, prin ei, al societăţii, oricum am defini-o.

Consider că e normal şi util nu doar să ne ferim să vorbim în numele Cerului, ci şi ca educaţia religioasă să fie şi să rămână strict la latitudinea familiilor, aşa cum e în statele de drept, nu sub autoritatea guvernului, administraţiei şi instituţiilor, fie ele minister, biserică sau şcoală. A afirma că într-un stat de tradiţie creştin-ortodoxă ar fi obligatoriu ca, pentru binele lor, elevii să fie siliţi să urmeze cursurile religiei majoritare, aşa cum necreştinii se acomodează cu prezenţa bisericilor în spaţiul public (sau cu dangătul clopotelor) e absurd. Ne aflăm aici în sfera conştiinţelor şi identităţii, nu a pietrelor şi materiei. Apoi, de ce n-am decreta în acest caz ca, tot pentru binele lor, copiii ateilor sau musulmanilor să fie obligaţi să se boteze?

Ce ne-ar putea dărui? Ce ne-ar putea sminti?

Dar dacă ne ferim de absurdităţi, ce ne poate oferi educaţia religioasă? Enorm. Dincolo de informaţia de cultură generală, ea e poarta de intrare spre valori importante, din care cele morale, ce-i drept esenţiale, nu reprezintă decât un segment. De aceste valori depinde în bună măsură consistenţa identităţilor noastre şi, prin urmare, capacitatea noastră de a ne orienta şi de a face faţă fără să ne smintim răsturnărilor majore pe care le implică o lume în rapidă schimbare.

În siajul marxismului s-a crezut mult timp şi se mai crede încă, adesea, că religiile ar fi un fenomen premodern, vetust şi dispensabil. Ni s-a împuiat capul până la saţietate cu stupiditatea marxistă a religiei ca „opiu al poporului”, conţinută în critica la care Marx a supus filosofia hegeliană. Laicizarea progresivă din vaste zone ale emisferei occidentale, deloc străină - prin vidul valoric creat - de succesul eforturilor unor grupări fanatice musulmane de a seduce şi recruta adepţi, precum şi terorismul islamist i-a determinat pe mulţi să considere justificată această prejudecată. În fapt, nu educaţia religioasă ne expune fanatismului, ci lipsa ei, sau, mai exact, lipsa uneia judicioase, oferite de dascăli care să şi trăiască după regulilele pe care le predau.

Cum e la alţii

Pe de altă parte au dreptate cei ce afirmă că statul modern se defineşte tocmai prin despărţirea sacrului de profan, a bisericilor şi religiei de ordinea politică, din care face parte şi şcoala. Noţiunea laicităţii a apărut în Europa din raţiuni întemeiate. Conceptul s-a impus în Franţa zguduită de afacerea Dreyfuss, în care şi Biserica Romano-Catolică a jucat un rol nedemn, fiind ostracizată apoi din treburile republicii.

Alte state apusene şi-au îngemănat democraţiile cu forme ceva mai subtile de raportare la religie. În Germania s-au păstrat forme de cooperare privilegiată a statului cu bisericile. În SUA respectarea scrupuloasă a principiului sacrosanct al neutralităţii statului în chestiuni religioase, precum şi respectul faţă de toate confesiunile, tratate în mod egal, le-a asigurat cetăţenilor o amplă doză de libertate. Şi-a periclitat America democraţia prin religii, sau prin educaţia religioasă oferită copiilor în şcolile duminicale? Şi-a sacrificat progresul? Şi-a distrus potenţialul ştiinţific expunându-i pe elevi unor traume generate de contemplarea demonilor şi infernului dantesc ori unor viziuni contradictorii asupra lumii şi vieţii? Defel.

Deci: da? Sau nu?

Dar toate acestea nu înseamnă că religiozitatea copiilor ar depinde prioritar de predarea materiei în şcoli. Ea depinde în mod funciar de familii şi de modul în care gestionează ele credinţa. O predare inadecvată a religiei poate lesne torpila credinţa. Fatală e şi discreditarea celor ce-şi asumă sarcina de a o preda. Sau a instituţiilor lor.

Din raţiuni identitare şi nu numai, în lumea globalizată e, cred, mai mult decât oricând nevoie atât de cultivarea credinţelor, tradiţiilor şi religiilor, de dialogul dintre ele, care s-ar cere învăţat şi el în şcoli, cât şi de punerea în chestiune a instituţiilor lor purtătoare. Dar toate acestea nu se pot realiza decât în condiţii de libertate reală. Spunem deci da religiei ca materie de studiu? Dacă aş fi chemat să mă pronunţ, aş spune da. Condiţionat. Discriminarea ateilor, a agnosticilor ori a credincioşilor care nu aparţin religiei majoritare trebuie categoric exclusă, iar cursurile încredinţate exclusiv unor dascăli-pedagogi ireproşabili.

Vital mi se pare dreptul opţiunii familiilor, dreptul lor de a avea ultimul cuvânt.

Nu mai puţin crucială e însă, cred, iubirea adevărată. Şi asumarea datoriei noastre de a ne dezbăra de lenea cea de toate zilele, spre nu-i lăsa singuri pe copii.