Ce nu e în regulă cu Macron, cu Papa și cu alții?

De ce nu reușesc în ruptul capului niște conducători de stat cu experiență să înțeleagă ce li se tot explică foarte clar și persuasiv? La finele săptămânii, președintele Franței, Macron, a recidivat și a cerut din nou, într-un ziar franțuzesc, să nu ”se umilească Rusia în Ucraina”.

De ce n-ar trebui umilită Rusia? ”Pentru că trebuie să lăsăm o fereastră deschisă pentru diplomație”.

Motivația lui Macron e de-a dreptul grotescă, în condițiile în care Putin respinge de opt luni toate tentativele de mediere diplomatică, sperând, vădit, că poate scoate mai mult din aventura lui militară și din concesiile pe care sunt tot mereu gata să i le facă peste capul ucrainenilor niște lideri lași din Apus. Cum e umilită Rusia, în condițiile în care Kremlinul a anunțat repetat că nu se va opri până nu își va atinge toate obiectivele militare în Ucraina iar în debutul războiului a dat semne că vrea toată țara, numărul ucrainenilor uciși de ruși zilnic, doar în est, variind între 60 și 100?

Oare ce să înțeleagă din acest apel francez miliardele de oameni de pe glob? N-au urmărit mulți în direct războiul de agresiune declanșat de Rusia, la 24 februarie? N-au fost unii dintre ei, de peste o sută de zile, martorii crimelor de război cu care Rusia a distrus Mariupol, Bucea, Borodianka și Irpin, iar mai nou Severodonețkul? Nu știu oamenii că Rusia continuă să piseze sub bombardamente aproape permanente infrastructura civilă a Ucrainei, cu tot cu locuințele, școlile, spitalele, fabricile și hambarele ei? Nu realizează toată lumea că Rusia umilește cu crimele ei nu doar Ucraina, ci întreaga specie omenească, făcând-o să roșească, spre a-l parafraza pe Cioran, ”pentru că există”?

Și ce ar putea înțelege Franța?

Dacă președintele Franței e un homo sapiens incapabil de generozitatea necesară să se gândească la răul imens pe care Rusia (susținută de cei care-i dau nas) îl face și Vestului, și ordinii mondiale, și speciei umane, și civilizației, atunci el și-a ratat definitiv și irevocabil poziția la șefia unui stat civilizat cum este Franța. Are dreptate șeful diplomației ucrainene, Dmitri Kuleba, să afirme, în context, că apelurile la neumilitul Rusiei nu pot umili decât Franța. Și că ”Rusia se umilește singură. Am face bine să ne concentrăm toți ca să punem Rusia la punct. Doar asta va aduce pace și va salva vieți!”

Macron și-a ratat menirea și pentru că nu dă semne să realizeze ce nerozie incomensurabilă e să discuți timp de 100 de ore cu dictatorul Rusiei, Putin, cum a admis liderul de la Elysee că a vorbit.

Oricărui copil și cu atât mai mult oricărui adult de bun simț îi este clar, după interminabilele monologuri intitulate, fals, ”dialoguri” ale unor lideri apuseni, că Putin nu ascultă de glasul rațiunii și că asemenea convorbiri îl legitimează și îl stimulează pe tiran să nu mai țină cont de realități și să-și perpetueze crimele.

Macron: un politician care nu ascultă nici de istorici, nici de ziariști, nici de colegi

Și nu este, la rigoare, greu de priceput, că Rusia lui Putin urmărește de mult ceea ce Timothy Snyder numește ”strategia discreditării valorilor occidentale”. Cum reprezintă deci, Macron, valorile europene? Sau interesele fundamentale ale Uniunii Europene? Dar ale democrațiilor occidentale?

Dacă nu-i crede pe gânditori ca Snyder, pe ziariști de felul autorului acestui text, pe comentatorii propriei sale țări, Macron i-ar fi putut crede pe colegii săi politicieni. De pildă, pe fostul premier suedez Carl Bildt. ”Efortul Franței de a media a fost un eșec spectaculos”, a spus Bildt textual. Nu alta e părerea liderilor baltici, cehi sau polonezi care, în Europa, îi cunosc cel mai bine pe ruși.

În acest context, frica și lașitatea nu sunt argumente valide. Pentru că a ceda poltroneriei ar însemna ca Europa să-și scoată la mezat libertatea și toate valorile și să accepte sclavia rusă, deși ar avea o alternativă clară. Să-și binemerite valorile, luptând pentru ca Rusia să fie înfrântă.

Căciulirile Papei

Papa e și mai puțin comprehensbil decât Macron care, ca alți politicieni supuși principiului lui Peter (Peter’s principle), și-a depășit demult, în funcția sa prea înaltă, nivelul de competență, dar își prelungesc inadecvarea din motive pecuniare. Pentru că, în miopia lor, n-ajung să vadă că tranzacțiile cu Moscova au vulnerabilizat la maximum Europa, își doresc perpetuarea sau reluarea afacerilor doar aparent rentabile ale țărilor lor cu Rusia. Papa Francisc n-are nici măcar această părelnică scuză. ”Amorsați negocieri autentice”, le-a cerut el după 100 de zile de război ”liderilor lumii”.

Din nou, fără să-l numească în clar pe agresor. Din nou, ascunzând evidența, ca și cum Decalogul nu i-ar cere oricărui creștin să nu depună mărturie mincinoasă.

În debutul agresiunii ruse, Papa, în loc să-l convoace de urgență pe ambasadorul rus la Vatican, s-a dus el, fapt fără precedent, la reprezentantul Kremlinului de la Sfântul Scaun. Ce-a fost, ce este, ce efecte are poziția ghiocel a Papei în fața criminalei tiranii ruse? Dă un exemplu moral? Creștin?

Nu realizează Papa că-și trădează și coreligionarii uniți din Ucraina? Nu știe că, atât timp cât Rusia își continuă măcelul și nu-și retrage trupele din Ucraina ocupată, nu e nimic de negociat? Vorbește oare ca să se audă? Nu-și dă seama Francisc ce efecte catastrofale au a-l trata cu mănuși pe agresor și a afirma, cum a făcut Suveranul Pontif acum o lună, că ”lătratul NATO la porțile Rusiei ar putea” să fi declanșat actualul război, ceea ce era o minciună sfruntată? Nu-i e oare clar că întărirea și legitimarea papală a narativului propagandei agresorului imperialist stimulează noi operațiuni militare similare, omorând pe mai departe oameni?

Aceasta să fie oare răspunderea sa de șef al creștinătății în fața unei puteri teroriste și a unui tiran genocidar care-și autorizează păstorul-șef, pe patriarhul ei kaghebist, să comită o blasfemie și să ”binecuvânteze” creștinește arme cu care se vor comite crime în masă și de război?

Motivul inadecvării liderilor apuseni

Dincolo de mobilurile frecvent enumerate pentru inadecvarea prelungită a liderilor occidentali, care mai sunt azi în funcții după ce și-au irosit, ca Merkel, anii la butoane luând din lașitate, împăciuitorism și pentru a-și satisface interese economice și politice grămezi de hotărâri greșite care au condus la catastrofala situație actuală, mai există doi factori cheie.

În cauză, ca la victimele abuzurilor sau ca la victimele unor traume de amploare, cum sunt ale supraviețuitorilor unor cataclisme, se manifestă un sentiment al culpei. Politicienii cu pricina știu bine (sau au impresia că știu) că au greșit, că s-au murdărit, că au păcătuit grav față de compatrioții lor și se simt culpabili ca victimele abuzurilor, a căror prezumtivă ”vină” e doar închipuită, inexistentă sau total marginală.

Iar apoi e ura inavuabilă pe victimele care au avut curajul să lupte dârz și să opună rezistență acerbă abuzurilor. Existența lor îi enervează pe cei mai puțin temerari, care au crezut că se vor salva prin concesii veșnice și n-au făcut decât să se afunde tot mai rău în rău și hău.

Se pot ei face bine? Da. Dacă acceptă că nu se comportă bine, dacă-și asumă iraționalitatea propriei poziții, dacă-i lasă pe alții să-i ajute, dacă urmează sfaturile unor terapeuți sănătoși. Nu, dacă își închipuie, trufași, că știu ei totul mai bine, că n-au nevoie de ajutor, că se descurcă perfect. Nu, dacă stăruie să-l facă în continuare pe făptaș stăpânul odios al tristelor lor fapte viitoare.