Cartea, refugiu pentru critica interzisă

Asistăm de mai multă vreme la un fenomen subtil care diminuează forța criticii politice și a polemicii de idei, așezând opiniile incomode în planul ”culturii”, atunci când nu sunt discreditate cu totul. Să critici bunăoară Uniunea Europeană a devenit imposibil pentru cineva care dorește să ocupe poziții de prestigiu în societate, dar faptul poate fi tolerat într-un eseu filosofic sau, cu alte cuvinte, poate fi admis ca ”fapt de cultură”. Dar e clar, pe de altă parte, că acest aspect ”cultural” sau ”estetic” plasează critica într-un plan distinct de gratuitate, răpindu-i complet orice eficacitate politică. E tolerabil să spui că ”imbecilul de Jacques Chirac” s-a opus recunoașterii rădăcinilor iudeo-creștine ale Europei dacă ești ”filosof” și dacă oferi un interviu la un salon de carte, dar ar fi de neconceput într-o emisiune politică în prime time la o televiziune cu pretenții.

Fraza aparține lui Pascal Bruckner. Cu ocazia târgului de carte, Bookfest, inaugurat astăzi în capitala României, pe site-ul Contributors.ro a fost publicat un interviu cu scriitorul și eseistul francez despre cartea sa ”Un racisme imaginaire”, apărută în traducere românească la Editura Trei. Pentru cine înțelege modul în care ideile se corelează între ele, nu a fost surprinzător că un autor care deplânge abandonarea moștenirii creștine și care vede în acuzația de ”islamofobie” un ”rasism imaginar” dezaprobă politica migraționistă a Angelei Merkel. Dar e aproape sigur că afirmațiile sale nu ar fi fost publicate pe pagina politică, la rubrica Actualitatea. Căci iată ce afirmă el la un moment dat: ”Pentru că Europa, în momentul de față a devenit o piață deschisă tuturor imigranților care vin din toate spațiile și dacă Bruxelles-ul nu-și dă seama de inconsistența acestui proiect european în momentul de față, care nu mai este ceea ce se dorea a fi prin Uniunea Europeană, ci este piața deschisă tuturor, atunci pericolul populismului va crește.” Ca să nu mai spunem că, spre uimirea reporterului care căuta mereu să ducă discuția către rolul nefast ale ”populismului”, Pascal Bruckner i-a găsit acestuia destule justificări.

Și în România, ca periferie simbolică, destui intelectuali occidentali se mai bucură încă de o mare prețuire, dar la ei acasă sunt de mult trecuți pe linie moartă. Un profesor de științe politice ca Pierre Manent, bunăoară, cu care un eurodeputat român se lăuda că și-a dat doctoratul, nu mai este invitat nicăieri și abia mai apare la câte un post cu audiențe confidențiale, înființat de ziariști exilați ei înșiși. Germania cunoaște, desigur, la rândul ei fenomenul ostracizării intelectualilor care au căzut sub semnul acuzației de islamofobie sau, cu alte cuvinte, care au fost considerați vinovați de ”rasismul imaginar” de care vorbește Bruckner. În spațiul ”culturii”, în schimb, critica mai este încă admisă, cu condiția ca autorul să nu manifeste nicio ambiție politică. Vorbirea, scrisul sunt libere, dar ele trebuie să asume o condiție, am spune, ”estetică”, adică de pură gratuitate, ceea ce înseamnă că trebuie să se dezică de orice ambiție de a face prozeliți.

Să revenim la Bruckner care, după ce relativizează pericolul rusesc, spune în finalul interviului de pe Contributors (Hotnews): ”Dar cred că principalul pericol pentru noi, Europa, ramâne în interiorul nostru. Europa este cel mai mare dușman al ei înseși, ea putând să opteze pentru reformă sau pentru moarte.”

Cine cunoaște puțin ambianța din Parlamentul European știe că un asemenea discurs ar fi fost întâmpinat, dacă nu cu proteste, cel puțin cu o răceală maximă. Și, cu excepția vreunui britanic, puțini ar fi îndrăznit să spună așa ceva, poate cel mult un conservator polonez. Uimește de fiecare dată în Parlamentul European intoleranța expansivă a majorității, aceeași care nu ezită să denunțe ”tirania majorității” în țările Europei Centrale.

Dar, totuși, să observăm consolator că ceea ce nu (mai) merge într-o declarație politică este încă admis într-o carte. Și poate că acesta este cel mai prețios indiciu al europenității noastre. Căci, dacă în alte culturi interdicțiile au fost totale și sufocante, în Europa cartea a fost întotdeauna - şi să sperăm că va rămâne - un azil salutar pentru dezbaterea liberă a ideilor.