Carantina de Paște, neîncrederea și reinventarea Europei

În varii metropole germane, ca Berlin și Hamburg, sunt în vigoare, de vineri, restricții de circulație. Sute și uneori mii sau zeci de mii de oameni, în genere tineri, au protestat în ultimele zile cu vigoare, uneori chiar violent, împotriva restricțiilor impuse. În răstimp, de frica ”celui de-al treila val al pandemiei în statele vecine”, sindicatul german al cadrelor didactice a anunțat că favorizează anularea, la nevoie a examenelor de bacalaureat. 

Ce va fi, în viitor, cu absolvenții de liceu? Cu dreptul lor de a se înscrie la facultăți străine? Nu se știe. Dar cui să-i pese, în afară de părinți și de tinerii vizați? Politicienilor?

Măsuri antipandemice greu de înțeles

Pericolul celui de-al treilea val de coronavirus și al tulpinilor noi, precum cea britanică, ale virusului, e mare. Dar tot mai puțini admit drept logice multe măsuri adoptate întru combaterea pandemiei în diverse zone ale Europei. De pildă interdicția românească de acces în supermarketuri după ora 18, care e clar contraproductivă din punctul de vedere al contracarării noilor infecții, câtă vreme îi obligă pe clienți să se înghesuie în magazine, ori în preajma lor. Nu mai puțin ilogice sunt unele din cele adoptate în state occidentale, ca Franța sau Germania. 

Vorbind iar la televizor, în răspăr cu tradiția, de Paște, nu doar de Crăciun, președintele Germaniei a sugerat că înțelege cât de grea, de intenabilă e situația multora din compatrioții săi. Și cât de mare le e frustrarea. Nu puțini își văd existența în pericol să fie zdrobită nu neapărat de virus, ci de corolarul economic al lockdown-urilor încercând să combată pandemia, care au provocat declinul unor branșe economice întregi, închideri de firme, șomaj, falimente și copii educațional și psihologic la mare ananghie, după un an în care au fost privați de dreptul la o școlarizare normală.

Manifestând comprehensiune pentru frustrările multora, Frank-Walter Steinmeier le-a cerut totuși germanilor să-și depășească depresia și să aibă încredere în autorități și în ei înșiși. Căci” încrederea în democrație e până la urmă încrederea în noi înșine”, a spus el, textual. 

Discrepanța dintre vorbe și realități

Apelul la încredere al șefului statului german sună bine și pare frumos și util. Nu doar într-o țară care, prin tradiție, ascultă cu sfințenie mai degrabă de mai-marii lui politici decât de ierarhii bisericilor apusene care celebrează în aceste zile Paștele catolic și protestant. Încât, s-ar putea chiar ca unii germani să încerce să-i dea ascultare lui Steinmeier, spre a combate ”criza” mefienței deplânse de liderul de la Berlin. Potrivit căruia ar fi nevoie acum de ”claritate, hotărâre și de reglementări pragmatice” apte ”să-i orienteze pe oameni”. 

Dar nu de politicieni ”hotărâți”, dornici să ”orienteze” masele și ”clari” în a adopta măsuri cât se poate ”pragmatice”, apte a-i menține la putere cât mai mult, duce lipsă Europa. Iar neîncredrea nu e o stradă cu sens unic. În cauză nu e doar lipsa de nădejde a cetățenilor în guvernanții proprii, ci și absența încrederii multor dregători în supușii lor. Primii le contestă cetățenilor responsabilitatea, și preferă, deci, să-i silească să se supună și unor opreliști resimțite ca absurde, în loc să se rezume la adoptarea de interdicții rațional inteligibile.    

Neajunsuri europene

Nici la nivelul UE lucrurile nu stau mai bine. Dimpotrivă. Uniunea e doldora de birocrați care se zgârcesc la vaccinuri și o dau în bară la alte măsuri antipandemice, precum și de ideologi neinteresați de firmele farmaceutice, care-i prescriu în schimb continentului o politică transgenderistă, potrivit căreia sexul ar fi o ”invenție culturală”, nu un dat natural. 

Marea penurie a Europei nu vizează astfel de politicieni, de care continentul dă pe dinafară. Ci vaccinurile și vaccinările. În materie de procurare și distribuție de teste și de vaccinuri, Europa a devenit ciuca bătăilor în competiția cu SUA și cu Marea Britanie. Ca să nu mai vorbim de Israel. Din pricina uriașului handicap în competiția internă a lumii occidentale, statele Uniunii își vor vedea masiv frânat efortul de revenire la normalitate. 

Potrivit filosofului belgian Drieu Godefridi, fondatorul Institutului Hayek din Bruxelles, e posibil ca din pricina întârzierii campaniilor de vaccinare, Bătrânul Continent să se vadă ”dat în urmă cu un an” față de competitorii săi anglo-saxoni. Ceea ce ar înmulți teribil ”deficitul, bancrutele și dezastrele personale”. Le-ar displăcea rău această întârziere potențial fatală cetățenilor care duc în spate, economic, destinele Comunității Europene? Ei și? Nu ei decid. 

Nu puțini politicieni de la Bruxelles au alte priorități, fixate de străduința de a se conforma nu atât nevoilor presante ale alegătorilor europeni cât agendelor unor activiști de social media, care-i presează să se supună dictatelor ideologice ale progresismului radical.  Că lucrurile stau așa, nu e de mirare. Prea rar se întâmplă ca politicienii europeni să fie nevoiți să dea socoteală pentru nefăcutele lor. La urma urmei, cine să-i tragă la răspundere? O presă tot mai conformistă? Și de ce să răspundă, dacă n-au parvenit în funcții aleși de cetățeni, ci, precum șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, plasați în fruntea bucatelor de negocieri franco-germane defel transparente, ori democratice? 

După cum amintea recent Godefridi, Curtea Constituțională germană a relevat, cândva, deficitul de democrație al actualei construcții europene. Care, mai mult decât oricând, ar avea nevoie de o reconstrucție. Una, capabilă să-i ofere dregători responsabili, în care să se poată avea încrederea clamată de președintele Germaniei, astfel încât, dacă au greșit, politicienii să spele putina și să-i lase pe alții mai dibaci, competenți și mai onești să încerce să drege ce au stricat nerozia, sau necinstea în forurile europene.

Nefăcute globale

Mefiența unor alegători în dregători e agravată pe Bătrânul Continent nu doar de neajunsurile create de autosuficiența, trufia și incompetența unor autorități naționale sau locale, ci și, la nivel global, de rateurile majore ale unor importante organisme internaționale. Strigător la cer este, de pildă, cazul OMS. 

Care și-a compromis temeinic credibilitatea în ultimul an. Nu doar pentru că Organizația Mondială a Sănătății s-a lăsat fraierită de China comunistă în faza în care ar fi trebuit să dea, acum un an, alarma, prevenind răspândirea crizei Covid și transformarea epidemiei chineze din Wuhan în pandemie. Ci și fiindcă a acceptat ca regimul de la Beijing să-i redacteze practic mult întârziatul raport despre molimă. Care, deși China le-a interzis experților OMS în ianuarie și februarie accesul la informații cheie despre primii bolnavi de coronavirus, afirmă, hilar, că virsul luat de la lilieci i-ar fi contaminat ”probabil” pe oameni, răspândirea lui dintr-un laborator fiind, pasămite, ”extrem de improbabilă”.  

Țări precum Australia, Canada, Cehia, Danemarca, republicile baltice, Israelul, Japonia, Norvegia, Coreea de Sud, Slovenia, Regatul Unit și Statele Unite au protestat. Și și-au exprimat îngrijorarea. Pe bună dreptate. Cui prodest? Comunitatea Internațională și America vor continua să finanțeze o organizație internațională vădit eșuată. China și conducătorii ei nu vor fi trași la răspundere. OMS și dictatura chineză vor continua ca până acum. Vor amplifica toate acestea încrederea cetățenilor din Vest în OMS? În guvernanții lor? În Occident? În multilateralism și cooperare internațională? În autorități și organizații multinaționale? Sau vor agrava mefiența, sporind apetența pentru extremism?

Sute de milioane de europeni au demonstrat, timp de un an, o reziliență enormă, asumându-și disciplinat și cu răspundere uriașe restricții, încălcări de drepturi, carantine și lockdown-uri. Mai nou, mulți s-au săturat de ele și pentru că știu, sau intuiesc, că a venit clar timpul să li se impună și politicienilor mici sacrificii, dacă nu chiar saltul peste propria umbră. 

Dar vor proceda ei, oare, la reinventarea Europei astfel încât să se reivească din cenușă un Bătrân Continent realmente pragmatic și democratic? Unul al libertății reale, nu doar clamate, dar tot mai atacate prin măsuri de cenzură? Vor cere ei, eficient, reformarea organizației mondiale și a tot mai absurdelor ei organisme, programe, comitete și "comiţii"? Iată ce-ar reface realmente încrederea generală în guvernanți, în democrație, în noi înșine.