Băsescu şi unificarea dreptei

Preşedintele ţării e un om de stat experimentat. E un om politic care, în pofida spiritului constituţiei, reclamând un şef de stat situat deasupra partidelor, n-a renunţat niciodată la postura de preşedinte jucător.

Nici n-ar fi putut s-o facă, dată fiind situaţia unui stat vulnerabil, oligarhizat, multiplu căpuşat ca România post-comunistă. A unuia grevat de o presă parţial înrobită oligarhiei, cu o justiţie independentă de mai puţin de un deceniu, ca justiţia României, şi nu de un veac, precum a altor ţări europene, cu o clasă politică dispusă la tranzacţii oneroase, precum alianţa de odinioară numită USL. Cu această clasă politică, situată departe de ceea ce ar trebui să fie ea într-un stat de drept, Băsescu n-avea cum să nu insiste să fie şi să rămână un preşedinte jucător.

Jocul lui a dat, multă vreme, roade bune. Printre cele mai importante a fost tocmai eliberarea justiţiei româneşti. O faptă de glorie de care n-a mai avut parte ţărişoara după 1938. Că justiţia n-a funcţionat decât foarte parţial, că a făcut-o şi o face bine doar la nivelul ei superior, la DNA, ANI, Înalta Curte de Justiţie, la Curtea Supremă, la nivelul magistraţilor de vârf, nu e vina lui Băsescu.

Nici marii corupţi nu sunt vina lui. Şi nici politicienii cumpăraţi de clanuri mafiote, oligarhii ex-securişti sau ex-turnători ai securităţii judecaţi în prezent, precum Dan Vociulescu, şi nici elogiile mardeiaşilor retorici ai lui Felix din aparatul de propagandă al Antenei 3, avansate în mod aiuritor de premierul Ponta.

În schimb, e vina lui Traian Băsescu dacă, de dragul includerii sale şi a candidaţilor săi în orice viitor proiect al dreptei, preşedintele pune beţe în roate unificării celor ce se opun unei victorii PSD-iste la prezidenţiale. Le-a pus, atacându-l, între alţii, pe MRU, considerat oportunist, fiindcă şi-ar fi pus galoane de antibăsism spre a fi adoptat de alianţa PDL-PNL.

Despre asemenea declaraţii, ca şi despre cele care le-au provocat, se poate susţine orice. Doar ca utile unificării dreptei nu pot fi calificate ele. În esenţă, chestiunea în care a plonjat cu capul înainte şeful statului e simplă. În discuţie e moştenirea sa şi rolul actualului preşedinte, respectiv al partidului pe care l-a creat, după încheierea actualului său mandat. Băsescu, jucător în continuare, vrea să rămână în cărţi.

Or, teama lui de a ieşi din ele e futilă. O parte din detractorii săi îl consideră pe Băsescu în continuare destul de periculos şi destul de vehement detestat spre a fi utilă denigrarea sa. Unii politicieni şi sicofanţii lor au impresia că lepădarea de preşedinte ar fi obligatorie pentru păstrarea sau augmentarea şanselor politice. Nu puţini încearcă să-i convingă pe cei aproximativ 20 la sută care continuă să creadă în preşedinte că nu mai e cazul s-o facă.

În fine, mai e şi un al treilea segment, alcătuit din formatori de opinie independenţi. E vorba de un grup atât de excedat de aliata preşedintelui, Elena Udrea, de ceea ce se percepe drept anti-intelectualismul ei, care ar fi dus la marginalizarea reformiştilor din PMP, ba chiar de afinitatea ei cu premierul, încât s-a repezit s-o anatemizeze şi pe ea, laolaltă cu şeful statului. Care, în opinia liderilor acestui grup, ar fi trebuit să se dezică de mult de susţinătoarea lui.

Aceste păreri, convingeri şi idiosincrazii se bazează în bună parte pe speranţe deşarte, pe impresii şi raţionamente eronate. Deşi e la final de mandat, Traian Băsescu a marcat o epocă. Eliberând justiţia a scris istorie. Exact acest lucru l-a vrut din clipa în care a devenit preşedinte. Alegerea sa în fruntea statului l-a schimbat profund. Dintr-un politician înclinat spre aceleaşi metehne ca ale actualei majorităţi parlamentare, s-a născut, sub impactul funcţiei înalte în care a fost învestit, un om de stat pentru care a primat binele neamului, precum şi intrarea sa în cartea de istorie.

În cele din urmă, chiar cartea de istorie va stabili în ce măsură Băsescu a reuşit sau nu să-şi materializeze adecvat intenţiile. Dar chiar şi în rândul celor care n-o admit acum, evidenţa unui Băsescu dedicat statului de drept şi democraţiei, ca şi libertăţii, bunăstării şi unirii românilor şi basarabenilor, s-a impus ori se va impune rapid, pe măsură ce se apropie finalul mandatului său. Cu atât mai amplu va fi impactul politic al moştenirii sale.

Prin urmare, cei care bricolează în prezent la o unire a dreptei din care să fie exclus băsismul comit o enormă eroare, întrucât îşi torpilează involuntar propriile şanse electorale. Nu va câştiga prezidenţialele decât o dreaptă care a ştiut să dureze punţi şi să includă PMP, în frunte cu Cristian Diaconescu şi Elena Udrea. Orice altceva e naivitate.

De cealaltă parte, Traian Băsescu îşi face sieşi, ca şi lui Diaconescu, un deserviciu major, insistând asupra osândirii brutale a acelor politicieni de centru-dreapta care nu-l mai urmează neprecupeţit. Una e a răsplăti loialitatea necondiţionată a cuiva, alta să-i ridici osanale nemeritate ori a vitupera împotriva celorlalţi şi a mina astfel antanta, integrarea şi solidaritatea dreptei reformiste, constituind singura cale de înfrângere a unui potenţial preşedinte Victor Ponta.