Bunul simț vs. drepturile omului

Subiectul pare să ridice dificultăți ieșite din comun. Unele țin și de împrejurările politice binecunoscute, dar complicațiile teoretice nu sunt de neglijat. În primul rând, Curtea e pusă să decidă dacă un cetățean care a fost condamnat penal pentru un motiv sau altul ar putea fi numit ministru. Nu intră în discuție dacă e vorba de o condamnare justă sau de o eroare judiciară, teoretic contează doar faptul însuși al unei sentințe judecătorești. La prima vedere ar fi suficient să urmăm bunul simț și să acceptăm fără prea multe dubitații că o persoană care a încălcat în mod grav o lege nu poate ocupa o poziție de mare responsabilitate în stat. Dar mai e ceva care se bucură de cea mai înaltă autoritate și anume principiul non-discriminării din doctrina drepturilor omului. La art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se arată că exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să fie asigurată ”fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Nu ar fi fost nicio problemă dacă textul nu s-ar fi încheiat prin această expresie vagă.  Dacă o lege oarecare ar fi prevăzut o formulare atât de elastică, ar fi fost declarată neconstituțională, așa cum s-a întâmplat, de altfel, cu legea care permitea ascultarea telefoanelor de către „alte organe specializate ale statului”.

Dar Convenția Drepturilor Omului are prioritate față de dreptul intern și chiar față de Constituție. E o Lege cu literă mare. Cine vrea să lărgească, într-un sens sau altul, câmpul posibilităților politice are un punct de plecare foarte încurajator. Avocatul Poporului în argumentația trimisă Curții a invocat, de altfel, la rândul său art. 14 din Convenție.

Așadar se înfruntă aici bunul simț (sensus communis) și ”drepturile omului”. Fiecare cu forța și slăbiciunile sale, căci știm bine că ”simțul comun” este privit adesea ca expresie a prejudecăților discriminatoare de tot soiul. Îndeobște oamenii se mefiază de un ”infractor”, dar doctrina ne spune că toți au dreptul la reabilitare și la reintegrare socială. Și atunci de ce nu am reintegra o persoană numind-o în fruntea Guvernului? Care ar fi limitele reinserției sociale? Și dacă am imagina o limită (așa cum e Legea 90 din 2001) nu ar însemna că suntem victimele unor prejudecăți?

Acum, ca să fie clar: noi susținem prioritatea lui sensus communis, dar trebuie să arătăm unde poate duce preluarea și dezvoltarea art. 14 din Convenția Drepturilor Omului. Prin ”orice altă situație” s-ar putea înțelege și condamnarea penală ispășită, ceea ce înseamnă că nu am putea discrimina după acest criteriu.

Avocatul Poporului a reușit însă să dezvăluie și o altă complicație, căci în sesizarea sa a atras atenția asupra unui tratament inegal între autoritățile statului. În cazul unui ministru se formulează o interdicție iar în cazul unui membru al parlamentului o altă interdicție. Legea electorală interzice alegerea unei persoane în Camera Deputaților sau în Senat numai pe durata de restrângere a drepturilor electorale precizată expres de sentința jucidiară. Pe scurt, s-ar impune o egalitate de tratament.

În consecință ne putem întreba: dacă cineva poate fi ales deputat, deși a suferit în trecut o condamnare, de ce nu ar putea ocupa și funcția de prim-ministru? Dar se poate, evident, statornici și o egalizare inversă, adică una care să interzică oricui a suferit o condamnare să candideze sau să fie numit într-o funcție publică. Dar în acest caz, orice condamnarea penală ar atrage după sine o decădere a unor drepturi pe viață și ne întoarcem din nou la ”drepturile omului”. E poate mai clar acum de ce Curtea Constituțională ezită.