Bucureștiul, capitala care ucide

Pe lângă gropile de gunoi „tradiționale“, precum munții de noxe pe care îi administrează, nerespectând normele europene la zi, groapa Glina, apar ca ciupercile după ploaie grămezi de gunoaie în te miri ce locuri virane din averea spațiului public al Primăriei Capitalei.

Când încă stăpânea discreționar Bucureștiul, Gabriela Vrânceanu Firea, într-un schimb de replici cu ministrul Mediului de atunci, Costel Alexe, care i-a pus în vedere să găsească soluții viabile pentru a diminua efectul nociv al celor un milion de tone de deșeuri pe care le produce anual Capitala, fosta primăriță a emis următorul verdict de mahala: „Mutați-vă din București, dacă nu vă convine în București“.

Dar noxele pe care le respirăm, mai ales acum în plină pandemie, nu sunt singurul agent de poluare pe care bucureștenii îl trag după ei în fiecare zi. Poluarea sonoră și mai ales poluarea vizuală nu iartă pe nimeni, sunt indicatori ai proastei administrații, și nu de azi de ieri.

„Interzis câinilor în spațiile verzi“

În diminețile bucureștene de sfârșit de noiembrie, de cum se crapă de ziuă, lumina are cearcăne verzui ca zâmbetul femeii după naștere. Pe bruma de două degete așternută în spațiile cu verdeață, atâtea câte mai sunt, se văd urmele câinilor scoși la plimbare devreme, pentru ca proprietarii lor să poată ajunge la serviciu. Pensionarii ies mai târziu, își dau întâlnire în parcuri ignorând, în virtutea „vârstei înțelepciunii ce nu dă socoteală“, plăcuțele care somează „Interzis câinilor în spațiile verzi“.

Să ocolești fecalele patrupedelor de pe trotuare este prima aventură a zilei. Nu reușești de fiecare dată, astfel că poți avea nenorocul să ajungi la slujbă cu încălțările urât mirositoare care înlătură de la o poștă miresmele parfumurilor Georgio Armani, Dolce&Gabbana, Gucci, Ungaro III, Cerruti 1881 și toată gama adjuvantelor care nu de puține ori nu fac decât să ascundă lipsa săpunului și a dușului de dimineață.

Bucureștiul miroase urât. Directiva UE de a trece de la ghenele de gunoi din scările blocurilor la pubele diferențiate în funcție de natura deșeurilor va fi aplicată la sfântu’ așteaptă. Ce s-ar face REBU și edilii dacă ar aplica-o, pierzând astfel banii negri de uzunar? E de preferat ca gunoiul menajer să împută aerul, iar șobolanii să-ți taie calea, inclusiv în piețele Capitalei. Firmele de deratizare sunt mână în mână cu administrațiile marilor orașe, începând cu Bucureștiul. „Lasă-i și pe ei, că nu or împărăți lumea“, auzi în piețele în care cartofii se vând mai scump decât merele de Voinești. E vorba de șobolani, desigur.

ADP, un aspirator de bani publici stat în stat

„Dă-mi zece saci din ăștia mari de gunoi, îmi renovez apartamentul și sunt buni pentru moloz, fac cinste“. „Îți dau domnu’, nu vrei douăzeci?“ „Atunci să fie treizeci, tot aia e“. „Dacă zici matale, că te văd om serios, îți aduc în cinșpe minute, dai cât te lasă inima“.

Asta se întâmpla într-un părculeț din cartierul Drumul Taberei, dimineața devreme, negustorul de saci de gunoi era un burtos cu un Labrador în lesă. L-am reîntâlnit peste câteva zile în proximitatea Pieței Moghioroș, unde îmi fac cumpărăturile, vindea sacii de gunoi cu doi lei bucata. Și oamenii cumpărau.

Mături, cazmale, lopeți, tomberoane pe roți. Lucrătorii angajați ai ADP mătură în dorul lelii frunzele ruginii de pe trotuar. Târâie după ei tomberoanele pline cu frunze, cu peturi, cu chiștoace de țigări, cu fecalele pe care purtătorii de câini nu le iau în punguțe de plastic pentru a le arunca în coșurile de gunoi.

Lucrătorii angajați ai ADP fac pauze lungi și dese. Stau rezemați în cazmale iar celularele pe care le au în buzunarele salopetelor sună ca un zumzăit de bondari. „Merge treaba, merge?“ „Merge, domnu’, cât să nu stea. Atâta ne plătește, atâta facem. Da’ ce, crezi ’mata că cu Ceaușescu făceam altfel?“

Noi ne facem că muncim, așa era pe vremea împușcatului. Sau, mai aproape, în 22 decembrie 1989, în studioul 4 al TVR, când Ion Caramitru execută celebra propozițiune către Mircea Dinescu: „Mircea, fă-te că lucrezi!“ Nimic nu se schimbă, ci totul se transformă. Între revoluționarii de catifea nu sunt doar unii dintre prăpădiții care mătură frunzele moarte ale sfârșitului de toamnă bucureșteană, ci și cei care fură din bugetul Primăriei Capitalei sume exorbitante.

Arhitecții Primăriei Generale închid ochii la toate construcțiile postmoderne din aluminiu și sticlă, plantate de către dezvoltatorii imobiliari lângă clădirile vechi de patrimoniu.

De pildă, Universitatea din București administrează o avere uriașă, ce constă într-un cvartal de clădiri de pe Șoseaua Panduri, nr. 90-92, fostul azil „Elena Doamna“, înființat de soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Renovarea acestor clădiri, care vor fi sediile mai multor facultăți ale Universității, a fost încredințată firmei SC Erbașu S.A. Lucrările au început de doi ani și înaintează precum galopul melcului. De ce? Pentru că, potrivit practicii autohtone, compania latifundiară Erbașu a subcontractat executarea lucrărilor de reabilitare unor firme de buzunar, care au doar câțiva angajați, mulți dintre ei sezonieri, plătiți paușal. Estimez că fostele clădiri construite de domnitorul Al.I. Cuza vor fi date la cheie în vreo zece ani. Tot atât a durat și construirea magistralei de metrou care leagă Drumul Taberei de Universitate.

În urmă cu doi ani a văzut lumina zilei noua clădire a Rectoratului Universității din București de pe Șoseaua Panduri. Aluminiu și sticlă. O variantă postmodernă, de prost gust, a vechii clădiri a Rectoratului Universității de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu.

Am obiceiul să vorbesc cu taximetriștii, deseori afli păreri care te surprind prin curățenia aprecierilor. Am făcut un tur, dus-întors, între cele două sedii ale instituției academice, în dorința de a întregi reportajul de față. Am avut șansa de a călători cu un taximetrist dezghețat la minte: „Ce ziceți, domnule, de noua clădire a Universității?“ „Ce să zic, e copie a restaurantului Golden Blitz al Elenei Udrea, se și vede de aici. Cum să intri tu, ditamai profesorul universitar, într-o cușcă de sticlă, cum intra Băsescu pe ușa lui Udrea!“ „Și clădirea veche, de pe Kogălniceanu, de asta ce ziceți?“ „Aia e cu totul altă mâncare de pește, domnu’ meu. Te uiți la filosofii ăia, la statui, și parcă alta ți-e inima, simți, așa, că vii și tu de undeva și că vrei să ajungi om mare.“

Cartierul Ferentari, amintiri pentru viitor

Pleci dimineața de acasă la serviciu, ești în bună stare pentru o nouă zi de muncă și te întorci sleit de puteri. Și nu pentru că munca te-ar fi solicitat peste măsură, ci pentru că bucuriile zilei s-au topit ca ceara în iureșul poluării fonice, vizuale și, nu în ultimul rând, în iureșul poluării umane. Și încă alte suplicii ale unei zile „de muncă, dragoste și de păcat“, așa cum mi-a rămas în minte un vers al unui poet anonim, explicit, un vers pe care un om al străzii mi l-a „vândut“ pentru o bere la botul calului la o bodegă din Ferentari.

Cartierul Ferentari a devenit în ultimii zece ani o zonă destul de frecventabilă pentru cei care vor să-și cumpere o locuință. Spațiile verzi, pe alocuri generoase, fac parte din ofertă. Perceput încă din vremea împușcatului drept arealul romilor și al oamenilor scăpătați, acum doar manelele isterice îi mai păstrează compoziția de „cartier țigănesc“. În anii ’90, am făcut un reportaj în zonă. Locatarii, în marea lor majoritate romi, își creșteau caii și porcii în apartamente. Auzeam, dacă nu la blocul

în care consemnam viața pe credit a etnicilor romi împroprietăriți de Iliescu prin decretul care a dat liber cumpărării apartamentelor la prețuri de nimic, atunci la blocul vecin același refren al unei melodii care îți pervertea sufletul către altitudini ancestrale: „Haoleu, Codin Codine/ Ce-a avut moartea cu tine/ Cu securea ta cea lată/ Tăiași pluta dintr-odată/ Și te-ai frânt ca măzăricea/ Haoleu ce greu e-aicea“.

Piața Romană, îngerii din beculețe și baloanele din cauciuc ale Gabrielei Firea

Este, probabil, cel mai accesat loc de întâlnire, alături de Piața Universității. Piața Romană are indicativul „la coloane“, pe când Piața Universității are imperativul „la coada calului“ – e vorba aici de statuia lui Mihai Viteazul.

Poluarea vizuală este cea mai grea pedeapsă pentru bucureșteni. Cei mai mulți nu o conștientizează, deși stampele cu clădiri de patrimoniu în paragină alături de imobilele impozante din sticlă și aluminiu ale marilor companii multinaționale agresează clipă de clipă geana privirii.

Dar oamenii îndeobște, iar bucureștenii nu fac excepție de la regulă, privesc orizontal, în asfaltul vieții primitive, și nu în înaltul hărăzit la începutul începuturilor. Dacă Dumnezeu a făcut lumea în șase zile iar în ziua a șaptea s-a odihnit, omul ar fi trebuit să pună mâna să facă lucruri tocmai începând cu ziua de odihnă a Domnului. N-a făcut-o, de lene, și a ales să se odihnească și el sub umbra mărului adamic. Așa a început aventura pierzaniei.

Piața Romană, ca și Piața Universității, ca și alte locuri hărăzite confortului spiritual, nu i-a preocupat pe nici unul dintre primarii postdecembriști. Ce să le ceri lui Halaicu, Lis, Băsescu, Oprescu, Firea și mai nou actualului primar general al Capitalei, Nicușor Dan? Puteam să le cerem să se ducă la școală și să învețe carte. N-am făcut-o, ne-am tot umflat în pene că vreo douăzeci de ani Bucureștiul a fost dat pe mâna dreptei politice și ne-am văzut de ale noastre. Dar nu și de ale comunității.

Piața Romană arată jalnic. Fostul primar general G.V. Firea a vărsat milioane de euro – cuvântul „vărsat“ face parte din edictul buzunarelor pline pe spinarea contribuabililor – pentru Catedrala Mântuirii Neamului, pentru panseluțe plantate în pragul iernii, pentru concerte inepte de sărbători, pentru milioane de beculețe de Crăciun răsucite în cele mai năstrușnice figurine, în loc să reînvie, atât cât era posibil, spiritul patrimoniului imobiliar al caselor vechi, unele dintre ele monumente istorice, construite de negustori cu stare ori de mica burghezie.

Tot Firea a plantat în Piața Romană baloane din cauciuc pe care tronează găinații de porumbei. Iar pe Calea Victoriei s-a învârtoșat și mai mult: a zidit între trotuare și carosabil niște măciulii din beton placat cu gresie, înalte de o jumătate de metru. De ce a făcut această lucrătură de un prost-gust strigător la cer? Răspunsul se află la Adriean Videanu, împăratul bordurilor și al munților de gresie care fac din cea mai poluată capitală europeană un cavou uriaș.

Întrebarea, în ceea ce privește mandatele lui Firea la Primăria Capitalei, e elementară: poți să faci casă bună deopotrivă cu istoria Bucureștiului și cu primarul orășelului Voluntari Florentin-Costel Pandele? Răspuns: nu poți.

Dar să o lăsăm în plata domnului pe actuala ministreasă a Ministerului Familiei, înființat special pentru G.V. Firea. Primarul actual al Capitalei, Nicușor Dan, e de la începutul mandatului mut ca o lebădă. Să ne înțelegem, nu e vorba că tace și face, nu face nimic și atunci de ce ar ieși în public? Ce să ne spună? Este marea dezamăgire a bucureștenilor care l-au votat în virtutea activismului său civic ce a procreat Uniunea Salvați Bucureștiul (USB). Dacă s-ar fi oprit aici, USR-ul lui Barna nu ar fi existat și nici volutele agramate politic ale partidului care de fiecare dată s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont în fața provocărilor dâmbovițene de pe scena politică.

Ieșind din economia reportajului de față, dau un verdict pe care i l-am aplicat și lui Iliescu: dacă USR n-ar fi existat, atunci ar fi fost inventat. Și asta, pentru că românii au perceput partidul condus de Barna ca pe o formulă politică apolitică.

Mă întorc la Bucureștiul care ucide. Noxele vederii sunt, cum spuneam, cel mai greu de suportat. Vezi ziua în amiaza mare, pe bulevardele centrale ale Capitalei, oameni care par îmbrăcați cu forța iar pe de altă parte fete tinere ori femei fără vârstă plimbându-și după ele toaletele de seară ca într-un scenariu ad-hoc din care lipsește regizorul. Prostul gust se afișează fudul pe marile bulevarde în rochii de seară și în pantofi cu toc „cui“, purtătoarele părând a avea tot timpul în față o oglindă în care își supraveghează mersul.

Închei acest reportaj cu o pildă din „Calofilia“: un călugăr bătrân se petrece pe trotuar cu o femeie îmbrăcată corect, pășind oarecum nesigur ca pe un covor de iarbă crudă după a doua coasă. Călugărul se oprește, întoarce privirea și se uită după femeie. Simțindu-i privirea în ceafă, femeia se întoarce și îl ceartă: „Sfinția ta, cum se poate ca un slujitor al Domnului să se uite după femei, nu vă este rușine?“ Iar călugărul zice: „Femeie, eu nu mai am pofte trupești. Dar m-am oprit și m-am minunat cât de frumoasă te-a făcut natura.“ Femeia s-a întors și și-a văzut de drum. Să fi înțeles cuvintele călugărului? Nu se spune nimic mai departe. Părerea mea e că nu a înțeles nimic.

Frumusețea se adună în chip ca un vierme de mătase în coconul lui. Mai departe, blândețea broderiei își caută modelul.