Britania şi alegerile europene: un început ca un sfârşit

Niciodată alegerile europene n-au fost mai explozive. Prin tradiţie, generau mai degrabă plictis, lehamite şi nerăbdare. Între altele, fiindcă păreau să n-aibă miză. Parlamentul European nu prea avea vreo putere. Retrasă în turnul ei de fildeş, eurocraţia era departe, ascunsă şi, aparent impenetrabilă. La fel erau sau păreau normele, reglementările şi directivele europene, un conglomerat complex reprezentând, pentru mulţi, o carte cu şapte peceţi, scrisă şi citită de elite ostile.

Situaţia s-a schimbat radical. Pocniţi în moalele capului de provocările globalizării, de crize ale migraţiei şi ecologiei, de terorism şi alte pariuri grele, precum al inteligenţei artificiale şi al biotehnologiei, europenii s-au săturat vizibil de birocraţii ineficiente şi de elite impenetrabile. Au început să deteste praful în ochi şi mimarea de schimbări printr-un veşnic dans al umbrelor care n-aduce decât perpetuarea vechilor raporturi şi probleme, praf şi dans care-i lăsau rece când încă mai aveau încredere în propriile democraţii şi economii. Şi când se foloseau de alegerile europene ca să le furnizeze, protestând, o lecţie usturătoare elitelor lor politice naţionale.

Această epocă a trecut. Criza democraţiilor (care nu afectează grav doar România pesedizată) e una a încrederii în vârfuri politice, la care acestea din urmă au reacţionat aproape invariabil greşit. Indiferent dacă au negat această criză, sau au ignorat-o, ori i-au interpretat eronat originea şi amploarea, ca să nu fie nevoiţi să se confrunte cu adevărul dureros al propriului eşec politic, elitele au agravat-o, involuntar, reacţionând perpetuu alăturea cu drumul la mesajele propriilor electorate.

Pentru nordul Europei, Germania şi Marea Britanie oferă exemple elocvente în acest sens, aşa cum în sud le furnizează Franţa şi Italia. În toate aceste ţări partidele de centru s-au topit văzând cu ochii, precum social-democraţii germani. În alegerile debutând azi dincolo de Canalul Mânecii ca şi în Hexagon, conservatorii şi socialiştii moderaţi au dispărut, ori sunt pe cale de grabnică dispariţie. Radicalizarea a făcut paşi de uriaş atât în Franţa pro-europenilor stângişti ai lui Macron, în care troţkismul lui Melenchon se confruntă cu colectivismul naţionalist şi pro-rus al lui Marine le Pen, cât şi în Italia imersată în populism de stânga şi de dreapta. Exemplul marilor puteri are corespondente vădite în micile ţări ale UE. Iar criza nu e doar una occidentală, ci, nu în ultimul rând, şi răsăriteană

Ar fi putut fi evitată această progresivă radicalizare, a cărei toxică amprentă va deveni cât se poate de vizibilă în viitorul Parlament European? Răspunsul la această întrebare presupune o analiză onestă a drumului lung parcurs până la căderea Troiei. În speţă până la prăbuşirea forţelor de centru din UE. Pars pro toto, Regatul Unit ilustrează concludent acest drum jalonat de erori evitabile. Cu o întârziere de nejustificat, şefa guvernului britanic şi-a anunţat, în fine, intenţia de a demisiona.

Dar de ce i-a trebuit atât de mult? Nu ştia că amânările ei interminabile sunt, democratic vorbind, sinucigaşe? Nu se confruntase ea anterior cu trei eşecuri răsunătoare în tentativa adoptării în Parlamentul britanic a aşa-zisului acord pentru Brexit, un tratat de retragere din UE în care Franţa şi Germania impuseseră britanicilor condiţii oneroase, maximaliste, împiedicând, în fapt, un divorţ amiabil? Avea nevoie May de un al patrulea eşec personal înainte de a arunca prosopul?

Orbită de ambiţii, sete de putere şi de convingerea iraţională că poate determina mai bine viitorul decât proprii ei colegi din guvern şi parlament, ori decât electoratul britanic, May a crezut că ar putea avea dreptate în pofida propriei naţiuni. Ca atare, premierul luase în calcul şi admisese erodarea galopantă a popularităţii propriului partid, May preferând verdictului democratic pentru Brexit, pronunţat de cetăţenii care o aleseseră, sentinţa nedemocratică a elitei europene.

Această superbie, soră bună cu a Angelei Merkel din 2015, n-avea cum să nu se răzbune. S-a spus că britanicii ar fi fost rău informaţi şi serios minţiţi în 2016. Dar ce scrutin nu e însoţit de propagandă, promisiuni deşarte şi dezinformări? Dacă englezii sunt dezinformaţi, ce naţiune e mai puţin minţită? Neamul românesc? Şi ce valoare mai are democraţia dacă deciziile electorale sunt adoptate aberant? 

În fapt, britanicii au hotărât să se despartă de UE din pricina şirului de contraperformanţe politice, economice şi axiologice al unei Comunităţi intrate vizibil în degringoladă prin criza financiară din 2008. Şir, al cărui apogeu l-a constituit, în 2015, debordantul migraţionism încurajat de aceleaşi elite, în baza aceleaşi superbii progresiste, cu efectul unei extrem de pernicioase polarizări europene neasumate, prin demisii, de niciunul din principalii ei protagonişti, de la Juncker la Merkel şi May.

Cu o asemenea nesocotire a principiilor democraţiei, de ce să ne mirăm că, minate de crescânda mefienţă a electoratelor, alegerile europene vor debuta, probabil, în Marea Britanie, printr-o victorie a promotorului Brexit, Nigel Farage, şi cu o înfrângere istorică a conservatorilor Theresei May? Pierderi istorice vor înregistra şi alte partide cândva democratice, dar speriate de ascensiunea populismelor şi determinate, în reacţie, să se radicalizaze la stânga ecologică sau la dreapta naţionalistă. 

Va imploda UE, satisfăcând astfel ambiţiile lui Putin? O atmosferă de apocalipsă a cuprins mari părţi din Europa. E probabil ca, dată fiind puternica lor tradiţie, democraţiile vesteuropene să-şi revină la un moment dat. În offside durabil riscă să rămână în schimb cele esteuropene, distruse în ritm alert de oligarhii mafiote de extracţie postcomunistă. Căci Uniunea apără libertăţile esteuropenilor.

Mai mult decât oricând e nevoie, deci, de români şi esteuropeni pentru ca democraţia în est, în Europa şi, prin ea, însăşi UE, să mai aibă o şansă. Scop în care e imperioasă o masivă prezenţă anticleptocrată la votul românesc. Să sperăm că această prezenţă nu e o utopie şi se va materializa la 26 mai.