Ba (chiar) se poate!

Că e „moartă în coteţ”, că „nu s-ar mai putea face nimic”, că ar fi „inutil să protestăm”, că „ăi de sus” fac oricum doar ce vor, că-s cumpăraţi şi noi prea mici pentru ca să ne mai opunem cu succes: n-am putea număra de câte ori s-au auzit în România postcomunistă sintagme de acest soi, încercând, înainte de orice, nu doar să avanseze explicaţii fanteziste mizeriei generale, ci să şi scuze fatalismul multora, pasivitatea şi statul lor pe tuşă.

Or, nu-s cumpăraţi chiar toţi. Mai există şi exemple de dinamism, de gospodari, de oameni de ispravă, de modele de competenţă şi chiar de extraordinară vrednicie în România actuală.

Am avut privilegiul, recent, de a fi invitat la Alba Iulia, la Festivalul Dilema Veche şi de a participa, alături de comisarul european, Dacian Cioloş, de eminenţi colegi, precum Eric Maurice şi Iulia­ Badea Gueritee dela Presseurop, la o dezbatere despre identităţi locale şi europene, moderată de Cristian Ghinea.

Am avut ocazia apoi să-mi detaliez poziţia despre această complexă şi sensibilă chestiune, împreună cu Iulia­ Badea Gueritee, la o emisiune a radioului public pe aceiaşi temă. Mi s-a cerut să explic cum putem fi, dacă putem fi, deopotrivă oameni dintr-un oraş anume, dintr-o regiune sau dintr-o ţară şi, concomitent, europeni.

Răspunsul mi l-a furnizat chiar locul în care m-am aflat între 30 august şi 1 septembrie. În oraşul Unirii m-am frecat la ochi. Şi am trăit momente astrale. Nu doar pentru că i-am reauzit vorbind pe „boierii minţii”. Egal sieşi, Andrei Pleşu s-a dovedit, odată în plus, subtil, plin de umor, spiritual, învăţat şi savuros în conferinţa sa „despre bătrâneţe”, ţinută în debutul Festivalului.

Într-un mod nu mai puţin briliant, H.R. Patapievici şi Dan C. Mihăilescu, angajaţi într-un dialog „dilematic” cu Mircea Vasilescu, redactorul-şef al Dilemei Vechi, şi-au delectat numerosul public, adunat la finalul manifestării în faţa vechii şi minunatei biblioteci Bathyaneum, lămurindu-le oamenilor „neajunsurile de a fi nou”.

Mi s-au părut extraordinare aceste momente, inclusiv în intervalul dintre cele două conferinţe, în primul rând pentru că am văzut oameni înghesuindu-se să asculte, în săli neîncăpătoare, nu nişte megastaruri pop, ci pe nişte simpli cărturari. Cel puţin la fel de uimitor, oamenii s-au îmbulzit nu la o bere şi un mic, la un meci, ori la un film de mare public, ci să-i asculte pe nişte „bieţi” poeţi, precum cei remarcabili, invitaţi la un „maraton de poezie” moderat de Simona Sora.

Au mai fost la Alba Iulia, la acest festival, oameni ca Radu Paraschivescu, Liviu Papadima şi Cătălin Ştefănescu. S-a pus pe picioare un „atelier de scriere creativă şi de benzi desenate”, ţinut de Adina Popescu. S-au mai aplaudat oameni de teatru şi de jazz, expoziţii de fotografie, coreografi şi dansatori, trupe rock, cineaşti şi proiecţii de filme memorabile.

Însetată literalmente de spirit şi spiritualitate, de cultură de bună calitate, lumea, alcătuită în egală măsură din localnici şi străini, a luat cu asalt manifestările acestui Festival. M-am întrebat constant: de ce oare sunt atât de puţine activităţile de acest fel?

Am realizat că bună parte din aerul cu totul agreabil degajat de această întreprindere rarisimă în România se datorează modului în care edilii oraşului şi responsabilii Consiliului Judeţean Alba au înţeles să pună umărul la perfecta renovare şi refacere a Cetăţii vechi, în care s-a derulat Festivalul Dilemei Vechi. La urma urmei, nu-mi amintesc să fi văzut în Occident un centru vechi pus în valoare cu mai multă eficienţă.

O cetate austriacă edificată pe ruinele unui castru roman ca gazdă a unui Festival cultural de 24 de carate precum cel impecabil, organizat de redacţia Dilemei Vechi: m-am întrebat, simultan, oare ce poate conferi dimensiuni mai evident europene unui loc eminamente românesc şi ardelenesc precum Alba Iulia?

Sigur, s-ar putea ridica obiecţii privind impulsul iniţial al vredniciei autorităţilor locale şi regionale din Alba. O pricepere incontestabilă s-a manifestat aici unde se poate spune fără pic de ironie, că s-a făcut o „treabă nemţească”. Una căreia bănuiesc că i-a conferit aripi rivalitatea regională faţă de Sibiu ori Braşov.

Dar, indiferent de originea ei, iscusinţa indiscutabilă cu care s-a realizat reabilitarea Cetăţii Alba Iulia, precum şi calitatea cooperării dintre edili şi ziariştii Dilemei mi se par cu atât mai admirabile, cu cât contrastează puternic cu lipsa flagrantă a competenţei la bună parte dintre guvernanţii de la Bucureşti.

Deci, iată că se poate şi în România. Chiar şi în Europa, mai sunt posibile minuni.