Antonescu la 75 de ani și centenarul Sophie Scholl

Într-o epocă în care libertatea e pe ducă peste tot, iar democrațiile sunt angrenate într-o retragere dezordonată, e imperativ și urgent să înțelegem cine le sunt inamicii și prietenii, cum se prefac ticăloșii în eroi improbabili - și invers - şi unde duce metamorfoza lor când istoria se accelerează și se dezlănțuie, parcă incontrolabil. Dacă avem ceva de învățat din ea e poate util să ne amintim unde era istoria acum 100 de ani, când, nu departe de Hohenzollern și de Sigmaringen, în patria regilor români, se năștea o fată pe nume Sophie Scholl, iar țara ei încă nu părea să se îndrepte spre dezastru.

Istoria se legăna atunci alintată de mângâietoarele brațe ale promisiunii de pace și prosperitate. Pentru devastata și debusolata Europă de după Primul Război Mondial păreau făgăduite pentru eternitate. Aveau să dureze cam un deceniu.

Apoi se prăbușea, odată cu Republica de la Weimar și ascensiunea hitlerismului, iluzia că moderna Europă creștină e la adăpost de inchiziție, de ruguri de cărți, schingiuri, crime și tiranii medievale. Și că iluminismul, ca un soi de caimac al civilizației, vine obligatoriu la pachet cu veșnicul progres spre umanism, rațiune și mai bine. După alt deceniu se înregistra prăvălirea Europei în neantul crimei în masă, ale cărei victime aveau să fie oamenii exterminați în Holocaust pentru ”vina” credinței sau identității lor, în special evreiești.

Efectul Holocaustului condiționat de eșecul elitelor

Dezintegrarea oștirilor inițial invincibile, aparent, ale Axei și deschiderea porților lagărelor de exterminare naziste, aveau să scoată la iveală monstruosul adevăr al crimelor fără egal ale Holocaustului, spre a împovăra și altera durabil conștiința popoarelor europene, căzute în mrejele regimurilor antisemite. Din căderea antrenată de această cecitate n-aveau și nu vor putea să-și revină și să ia distanță complet, moral și psihologic, generații peste generații ale națiunilor făptașe. Prea puțini, în prima jumătate a veacului trecut, intuiseră riscul prăbușirii totale a Reichului. Nimeni nu sesizase pericolul ca, din făgăduiala celui ”de o mie de ani” să se nască un coșmar milenar. Prea mare le fusese elitelor orbirea.

Prea covârșitor le cotropise naționalismul, prea înfierbântată le era ura pe evrei, prea puternic instinctul liberticid, promițând insului modern, în frunte cu pârdalnicii săi cărturari, să-l scape, prin tiranie, de povara, insuportabilă pentru ratați, a individualității și responsabilității venind la pachet cu libertatea, ca să nu cadă mulți pradă nebuniei. Rătăcirea și alienările mintale s-au abătut cu rară furie asupra multor gânditori și scriitori.

Blestemul fanatismului avea să-i cuprindă, smintindu-i și pe unii dintre cei mai mari. Pe un Heidegger, Knut Hamsun, Celine, pe mult supraapreciatul Nae Ionescu, pe adulatori români ai lui Hitler ca Vintilă Horia, pe lideri și formatori de opinie ai legionarilor, ca Emil Cioran și Mircea Eliade. Al căror prestigiu a contribuit la precipitarea în barbarie a popoarelor lor.

În aceste condiții, nu e de mirare că prea puțini demnitari ai celor din urmă au rezistat ispitei fasciste. Iar cei care au întrezărit catastrofa conturându-se la orizont și au încercat să oprească acceleratul istoriei repezindu-se fără frâne spre prăpastie, ca regele Carol al II-lea, care, împreună cu o mână de dregători curajoși, chiar a vrut să reziste raptului Basarabiei și Bucovinei și Diktatului de la Viena, n-au fost lăsați de trădători și lași să se opună dictatorilor.

România și tranziția de la Carol al II-lea la Ion Antonescu

Dar nu greșise în repetate rânduri și Carol al II-lea? Desigur. Făcuse o sumedenie de erori politice și tactice. Unele grave, precum instaurarea dictaturii, păruseră inevitabile în condițiile unei Europe în degringoladă, ale unei democrații românești defecte și precare, ale unei elite politice autohtone în mare parte corupte.

Dar, până la chemarea la putere, in extremis, a generalului Antonescu, nu greșise fatal în varii momente cheie ale istoriei și în identificarea adevăraților dușmani ai națiunii, recrutați în bună parte, cum altfel, dintre cei care-și clamau cel mai zgomotos patriotismul. Dimpotrivă.

Însă după un deceniu în care fusese sistematic osândit în presa năistă și cuzistă, așa temeinic cum numai mass-media modernă știe să demonizeze personalități până la mutilarea totală a imaginii lor, nu mai rămăsese mare lucru intact din loialitatea românilor față de rege, o fidelitatea esențială, totuși, pentru unitatea statului într-o Europă stăpânită, dezbinată și pulverizată de naziști. Încât, în fața dezastrului național, presat de inamici poltroni și trădători, regele s-a văzut silit să arunce prosopul și să-i predea frâile unui general destul de nesăbuit să-și asume pariul, pe cât de nepregătit să facă față provocărilor timpului, pe atât de trufaș și însetat de putere.

Or, vai de țara condusă de inși inadecvați. Care-și mazilesc domnitorul, ca Antonescu, deși menirea regelui, vorba Ecleziastului, ”este să-i apere ogoarele”. Și ”vai de tine ţară, al cărei rege este un copil/ şi ai cărei prinţi chefuiesc dis-de-dimineaţă/” (ca legionarii)...”

Nu, România n-a fost trădată atunci (doar) de străini, cum sugera Marin Preda în ”Delirul”, cum stăruie să mai susțină o populară, dar foarte falsă legendă, ci chiar de elita ei. O tradusese elita ei intelectuală, în frunte cu Nae Ionescu; și cea politică, din care, pe lângă partidele ultranaționaliste cârmite spre dezastru de autohtoni ca Goga și Cuza, nu doar de străini gen Zelinski, Belimace și Caranica, făceau parte majoritatea Consiliului de Coroană al regelui și militari lași sau bravi, dar nerozi și fără instinct istoric, ca Ion Antonescu. Această elită, nu trebuie uitat, trădase, dimpreună cu anglo-francezii, și Cehoslovacia, țara pe care românii și iugoslavii, alcătuind cu cehii mica Antantă, ar fi trebuit s-o apere, inclusiv și mai ales, față de buldozerul nemțesc. Or, trădările au, în istorie, prețul lor.

Dar nu dicta rațiunea însăși cursul pro-nazist pentru care optaseră Consiliul de Coroană și guvernul regelui, iar apoi generalul care-l debarcase pe monarh înainte de a se autoavansa și a deveni mareșal? Așa s-a acreditat atunci. Aceasta a fost și a rămas narațiunea prevalentă a propagandei. Așa a susținut ea sub Ceaușescu. Așa continuă să creadă prea mulți români smintiți de istoriografia masiv trucată de agitpropurile fascist și comunist.

Rațiunea politică, libertatea și instinctul moral

Realitatea e mai nuanțată. Istoria și consecințele ei au demonstrat clar cine s-a bucurat în epocă de minte și cine nu. De rațiune n-au dat atunci dovadă nici Stalin, nici Antonescu, ori Mussolini.

Dictatorii fasciști și cel bolșevic s-au lăsat lesne mesmerizați și luați prin surprindere, spre imensa pagubă a popoarelor lor, de fascinantul și sângerosul impostor, psihopat și maniac care era tiranul nazist al Reichului. Raționali s-au dovedit atunci finlandezii. Biserica Ortodoxă Bulgară, care i-a salvat pe evreii de la sud de Dunăre. Danezii în frunte cu regele lor, care i-au făcut scăpați în Suedia pe ai lor. Inegalabilul Winston Churchill. Regina-mamă, Elena. Mulți alți drepți între popoare.

Finlanda a rezistat dârz, manu militari, încercărilor lui Stalin de a o îngloba imperiului său. Și-a salvat astfel, durabil, libertatea. Rămas să-l înfrunte singur pe un Hitler învingător pe toată linia, Churchill avusese, la rândul său, cutezanța de a-l refuza net și sec pe dictatorul neamț. Atotputernicul cuceritor al Europei nici nu înghițise bine continentul, că se și grăbise să-i întindă mâna și să-i facă Angliei, din postură triumfală, o ofertă publică de pace. Una, în viziunea sa și-a altora, extrem de generoasă, care îi conceda și ”garanta” Regatului Unit integritatea imperiului. Și care totuși fusese respinsă instantaneu, lucid și bărbătește de o Londră uluind Germania, Europa și lumea, iar peste ani și decenii, pe autorul român al ”Delirului”.

Disjuncte învățături creștine

Pentru cei rămași raționali (ca și pentru unii criminali nesăbuiți, ca Antonescu, sub a cărui autoritate aveau să fie asasinați în Holocaust sute de mii de evrei români și străini), un rol deloc neglijabil l-au jucat concepțiile creștine și îndemnurile biblice. Potrivit unuia din biografii săi, poate cel mai aprig și eficient apărător al masiv periclitatei civilizații iudeo-creștine s-a prefăcut în anii 30 într-un furios profet veterotestamentar, alocuțiunile lui Churchill din timpul războiului fiind doldora de pregnante aluzii și trimiteri biblice.

Pe Antonescu l-a inspirat, în revanșă, antiiudaismul propagat, timp de două milenii, de unele pasaje neotestamentare. La antipod, pe rebeli, pe nesupuși, pe salvatorii renumelor neamurilor lor i-au însuflețit în schimb imbolduri ca ale Ecleziastului, potrivit căruia ”mai de preţ e un nume bun decât untdelemnul mirositor”. Tot Ecleziastul, care recomandă omului teama de D-zeu, evidențiază puterea de a face bine, relevând că și o ”cetate mică”, amenințată de un ”rege puternic”, poate fi salvată de înțelepciunea unui ”sărac ”, înţelepciunea fiind ”mai bună decât tăria”. Or, mareșalul s-a dovedit tare.

Antonescu s-a adus pe sine, iar apoi pe legionari la putere, deși știa, ori ar fi trebuit să știe că are de-a face cu niște criminali impenitenți și fanatizați, puși pe jaf și vărsare de sânge. Ar fi trebuit, de asemenea, să știe pe mâna cărui lider german dă țara și ce preț are alianța cu un mare asasin. A reușit apoi, cu ajutorul lui Hitler, să câștige lupta pentru putere cu gardiștii, oprind în treacăt și pogromul din București. Dar avea să-l dezlănțuie apoi pe cel mult mai sângeros de la Iași, să autorizeze, ticălos, genocidul, ascunzându-l în spatele eufemisticei expresii a ”curățirii terenului” și să compromită, probabil, prin trecerea Nistrului, pe timp îndelungat, șansele reunificării postbelice a românilor cu frații lor de dincolo de Prut.

Procesul lui Antonescu de acum trei sferturi de veac

Așa se prăbușesc țările amenințate sub impactul unor autodesemnați ”salvatori”. Împreună cu ele se prăbușesc salvaționiștii, satisfăcând, involuntar, simțul dreptății victimelor lor și intuiția unei ”justiții imanente”.

Acum 75 de ani s-a derulat, între 6 și 17 mai procesul împotriva lui și a altor 12 inculpați, din care doar trei au scăpat cu muncă silnică pe viață. Li s-a imputat alianța cu Hitler, dezastrul țării, crime de război și trădarea intereselor poporului român. Pe drept? Ar fi putut acționa Antonescu altfel? S-ar fi putut încheia, în epocă, procesul său cu alt verdict decât condamnarea la moarte? Cât de echitabilă a fost judecata fostului ”Conducător”?

Faptul că l-a iubit detestabilul său succesor comunist, Ceaușescu, nu înseamnă că procesul ”Tribunalului Poporului” din 1946 ar fi fost echitabil în sensul jurisprudenței democratice moderne, sau că n-ar fi reprezentat și vindicta lui Stalin. La proces, Antonescu, un creștin credincios, s-a apărat afirmând că nu ar fi ”avut de ales”. ”Nu aveam nici o altă ieșire. România era total izolată. La toți miniștrii străini la care m-am adresat, toți mi-au refuzat orice sprijin”.

Serios? Îl obligaseră străinii să ordone masacrarea celor 25 de mii de civili evrei asasinați la Odessa? A altor sute de mii de nevinovați în Transnistria? Să preia puterea? Să proclame statul național-legionar aducându-i pe gardiști la putere? Să-i închine țara lui Hitler? Să treacă Nistrul? Să avem pardon.

Întrebat la RFI de Petru Clej dacă un tribunal occidental ar fi pronunțat altă sentință decât condamnarea la pedeapsa capitală (cu care s-a încheiat procesul instrumentat în 1946, în România ocupată de sovietici, împotriva mareșalului), istoricul britanic Dennis Deletant, autorul unei cărți despre antonescianul ”aliat uitat al lui Hitler”, oferă un răspuns clar. Potrivit lui, ”...Antonescu ar fi fost găsit vinovat (de justiția occidentală) pentru crime de război, având în vedere... tratamentul aplicat evreilor din nordul Bucovinei și Basarabia, iar mai apoi evreilor ucraineni din Transnistria... Din cauza numărului victimelor regimului Antonescu în est, cred că un tribunal occidental l-ar fi condamnat la moarte pentru crime de război”.

Libertatea de a alege altceva

Cu altă execuție se încheiase la München, cu trei ani înainte, viața mult mai tinerilor frați Hans și Sophie Scholl și a prietenului lor, Christoph Probst, membri ai unui grup al rezistenței antihitleriste denumit Weisse Rose, Trandafirul Alb.

Fuseseră judecați tustrei și osândiți la moarte de o mascaradă de curte de justiție a regimului nazist, pentru o presupusă ”trădare de țară” și ”favorizarea inamicului”. În realitate, ca Radu Filipescu, la București, sub comuniști, credincioșii studenți creștini împărțiseră, conștienți de pericolul la care se expuneau, manifeste anti-totalitare. Ei au salvat, nu au trădat onoarea țării lor, cerând, în proclamațiile pe care le distribuiseră în metropolele Reichului, la München, Berlin, Köln, Stuttgart și Viena, debarcarea regimului nazist și edificarea unei ”noi Europe, spirituale”.

Ce-a determinat conversia uimitoare și eroismul improbabil al unei Sophie Scholl de numai 20 de ani, care fusese ani la rând fanatica adeptă a nazismului, înainte de a se transforma, cu prețul propriei vieți, în etern reper moral pentru germani?

O schimbase o bună educație și libertatea interioară a unei conștiințe religioase, resuscitate și tot mai vibrante, din primăvara anului 1941, după lectura lui Augustin, un doctor ecclesiae al gândirii creștine, care contrazice net apărarea lui Ion Antonescu. Fiindcă, potrivit influentului episcop și teolog, omul nu e lipsit nici de libertatea de a alege, nici de puterea de a se opune răului.

Nici națiunile n-au de ce fi mai prejos. Asediate de extremisme, democrațiile europene au nevoie azi de frânarea precipitării spre hău a istoriei. Nu mai puțin decât în adolescența fraților Scholl, le trebuie, ca aerul, libertate individuală și fericirea eficientei ei apărări. Pe care n-o va furniza decât o judicioasă reconstrucție spirituală.