Breivik are parte de privilegii neverosimile

Decizia în favoarea lui Breivik ne spune ceva important despre sistemul legal din Norvegia. Judecătorii au fost preocupați să respecte drepturile omului (în accepția lor permanent actualizată) cu maximă rigoare. Chiar dacă bunăvoința arătată teroristului Breivik pare nepotrivită, instanța a ales o linie inflexibilă, refuzând să ia în considerare orice circumstanță agravantă. Judecătorii au închis ochii la împrejurarea că omul e un dezaxat care a ucis 77 de oameni fără să clipească cu o satisfacție dementă pe care nu a ascuns-o niciodată, reținând exclusiv faptul că au în fața lor "o persoană umană". Interzicerea oricăror "tratamente neomenoase sau degradante" (e formula din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) "reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică, ceea ce e valabil și pentru regimul aplicat teroriștilor și criminalilor" a spus, sever, judecătoarea Helen Andenaes Sekulic.

Așadar ceea ce a fost în joc nu a avut nicio legătură cu crimele lui Anders Breivik, cu personalitatea lui, cu vinovăția lui individuală, ci exclusiv cu categoria generică în care acesta se încadrează. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, judecătorii norvegieni nu au fost sentimentali sau indulgenți, ci, dimpotrivă, au fost cu totul intransigenți și inflexibili prin raportare la sistemul lor de norme.

De altfel exact această inflexibilitate și capacitate de a se sustrage unei judecăți de context atrage respect în Norvegia, în ciuda contestațiilor previzibile și inevitabile. Până și una dintre victimele lui Breivik a putut scrie pe Twitter: "Faptul că tribunalul a decis în favoarea lui Breivik este semnul că avem un sistem judiciar care funcționează și respectă drepturile omului chiar și în condiții extreme" (Bjorn Ihler, citat de Le Monde).

A devenit limpede că imparțialiatea justiției, "orbirea" ei proverbială a dobândit un sens nou. La origine, justiția era oarbă în sensul în care era ținută să nu vadă că judecă un om bogat sau unul sărac, un patrician sau un plebeu. Dar disocierea dreptății de circumstanțe a mers mult mai departe în ultima jumătate de secol. Doctrina drepturilor omului a izolat un plan general, cel în care toți oamenii sunt pe deplin egali, indiferent de trăsăturile lor individuale și de contextul social în care trăiesc, cu alte cuvinte, în virtutea simplei apartenențe la specia om. Este ceea ce am putea numi "omul nud" (Agamben), adică omul despuiat de "adausurile" sale culturale în sens larg și privit dincolo de individualitatea sa. Sau, cum spunea o intelectuală feministă de la București comentând o poză cu refugiați, "oameni, pur și simplu oameni!".

Nu știm dacă așa ceva poate exista "în mod real", dar e cert că "omul nud" a devenit temeiul drepturilor omului în versiunea lor cea mai recentă, care ne oferă azi manifestări uimitoare și cu totul de neimaginat cu câteva decenii în urmă: îndemnul deschiderii nelimitate față de migrație ("migranții sunt ființe omenești", cum enunță sloganurile) și verdictul care dă satisfacție revendicărilor lui Breivik. Unii pot încălca nepedepsiți toate legile referitoare la circulația persoanelor, bucurându-se de o surprinzătoare imunitate, celălalt poate pretinde oricând un plus de confort. Cele două situații sunt, neîndoielnic, extrem de diferite din punct de vedere moral, dar ele pun în lumină aceeași reducere a omului la "nuditatea" sa generică.

Un alt aspect al sentinței din Norvegia este utilitarismul aplicat cu aceeași rigoare. Nu e deloc fără importanță că Breivik dispune în izolarea sa de la Skien de trei încăperi curate și mobilate auster, de un televizor cu DVD player, de un Playstation (o versiune mai veche, prilej de reclamații), un computer (nelegat la internet), aparate de forță, cărți și reviste, dar și de posibilitatea de a ieși la aer curat. Alimentația și igiena nici nu intră în discuție. Suntem convinși, în schimb, că izolarea la care este supus este chinuitoare. Dar aici se află problema: Mai are justiția penală vreo funcție retributivă? Pedepsește ea o vină sau este doar o funcție pur utilitară a statului? Există vinovăție în sens absolut sau doar o eroare tehnică cu privire la interesele de moment ale speciei?

Avea George Steiner o observație interesantă: "Până acum, ateismul autentic a fost rar. Și nici nu a luat în derâdere ipoteza-Dumnezeu". Și tot Steiner încerca să distingă ce s-ar putea produce din clipa în care "un ateism autentic ar veni să înlocuiască agnosticismul-aspirină, acea suflare nici caldă, nici rece cu care postmodernitatea noastră este saturată acum." El avea alte scopuri, dar în ce ne privește, suntem încredințați că urmările pot fi identificate foarte bine în justiția norvegiană. Ceea ce vedem astăzi reprezintă viitorul inevitabil al justiției întregii Europe dacă vom merge cu toții pe aceeași cale a secularizării radicale.