Autoritatea statului, o „vînare de vînt“

Un stat în care funcțiile publice sînt politizate pînă la nivelul trei, patru, cinci, iar în unele domenii chiar mai mult, este un stat slab. Politizarea instituțiilor le face ineficiente, retrograde, supuse ingerințelor guvernelor, incapabile să funcționeze la standardele normale din cauza celor care le conduc. Competența într-un domeniu sau altul  a șefilor este în foarte multe cazuri inexistentă. Profesioniștii sînt trecuți pe linie moartă pentru a face loc clientelei politice, acelora care se califică la locul de muncă drept șefi. Meseria de șef a devenit astfel o instituție în sine. Iar subalternii, angajații instituțiilor care ies din rînd și le contestă competențele se pot număra pe degete. Frica de a-și pierde locurile de muncă viciază profund activitatea instituțiilor. În situația de față a pandemiei de coronavirus, sondajele de opinie arată că principala teamă a românilor este de a nu se infecta cu COVID-19. Urmează teama de prăbușire a economiei, de scăderea salariului sau de pierderea locului de muncă.

Paradoxal este faptul că încrederea în medici a scăzut în timpul pandemiei față de perioada dinaintea crizei. Și asta, progresiv, accentuată fiind mai ales în ultimele săptămîni, cînd numărul de îmbolnăviri a crescut, în progresie aritmetică,  depășind 1.000 de infectări în 24 de ore. Scenarita ia proporții aiuritoare. Neîncrederea în ravagiile pe care le face la noi și în lume virusul SARS-CoV-2, cazurile de malpraxis înregistrate în spitale, indolența, de multe ori, a unor prefecți, primari, precum și a șefilor unor direcții de sănătate publică, inconștiența unor „curajoși“ care încalcă măsurile de protecție, toate acestea ne arată că la noi pînă și moartea se negociază. „Mie nu poate să mi se întîmple“ este credința emblematică a curajoșilor inconștienți. Pe de altă parte însă, neîncrederea în instituțiile statului, în statul ca atare este și ea justificată.

Amatorismul pe podiumul premiaților politic

Recent, ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a dispus o anchetă la Direcția de Sănătate Publică București, în urma infectării cu COVID-19 a 30 de persoane dintr-un cămin de bătrîni din Capitală. Aceasta, în urma faptului că la căminul respectiv nu s-au făcut testele conform procedurilor impuse de Institutul Național de Sănătate Publică, în condițiile în care 10% din totalul deceselor din România provocate de coronavirus s-au înregistrat în căminele de bătrîni și în centrele pentru adulții cu dizabilități. Presa a relatat că focarul de infectare cu COVID-19 de la căminul de bătrîni se datorează în bună parte incompetenței actualei directoare a DSP București, Oana Nicolescu, președinta organizației PNL sector 2 și fina actualului ministru al Educației, Monica Anisei. Oana Nicolescu este medic de familie, iar fosta directoare, Laura Acatrinei, în locul căreia a fost numită, în plină pandemie de coronavirus, este medic epidemiolog. Fără comentarii.

Criza din sistemul de sănătate își arată mai ales acum bolile, acutizate și multiplicate în timp. Din păcate, a fost nevoie de acest cortegiu mortuar provocat de un virus, despre care încă nu știm nimic, pentru a privi adevărul în adîncul lui. În treizeci de ani, statul a construit un singur spital, în Mioveni-Argeș, județ care este printre cele mai afectate de pandemie. În aceeași perioadă, treizeci de miniștri ai Sănătății au făcut cuib în fotoliile ministeriale. Sînt o serie de spitale, și nu puține, care nu au măcar un Computer Tomograf, bolnavii fiind nevoiți să meargă și o sută de kilometri, de regulă, la spitalele din orașele reședință de județ, pentru a li se face investigațiile necesare.

Sistemul de sănătate șubred a trecut prin mai multe încercări, cea mai dramatică fiind legată de victimele incendiului de acum cinci ani de la Clubul Colectiv. Atunci, mai mulți medici au ascuns faptul că secții ale spitalelor de arși nu erau dotate cu echipamente performante, mai mult, s-au opus în primă instanță trimiterii victimelor incendiului la spitale din Europa.

Fără a generaliza, sistemul de sănătate suferă de o lipsă de personal medical de specialitate. La nivelul întregii țări, spitalele au doar aprox. 400 de medici epidemiologi – la un calcul sumar, fiecărui județ îi revin 10 medici. Mai ales în ultimii 10 ani, 15.000 de medici români au plecat din țară, făcîndu-și profesia în special în țările din Europa occidentală. Și nu au plecat în primul rînd din motive financiare (la noi șpaga încă se strecoară în buzunarele halatelor albe, suplimentînd substanțial veniturile medicilor), ci din cauza condițiilor umilitoare din spitale, de la nepotismul prezent și aici pînă la utilarea precară, lipsa medicamentelor, înjurăturile proferate de manageri sau de șefii de secții – avem și aici de-a face cu meseria de șef.

Revenind la populara șpagă, aceasta a fost și este încurajată și aplicată și de pacienți. În situația în care un medic refuză să ia parte la acest obicei al pămîntului, el devine dintr-odată suspect pentru pacientul lui. Dacă nu primește plicul, își spune pacientul, atunci e clar că medicul respectiv nu-și va da toată silința să-l vindece de boala de care suferă. Sînt, cu siguranță, destule cazuri în care medicul profesionist călăuzit de jurămîntul lui Hipocrate adoptă și el pe parcurs obiceiul pămîntului.

Sistemul Educației și Sistemul Medical sînt, în orice țară civilizată, pilonii cei mai solizi ai dezvoltării pe termen lung a societății. Legea Educației, din 2011, prevede alocarea a 6% din PIB sistemului educațional. Nici un guvern nu a alocat mai mult de jumătate din procentul respectiv. Banii contribuabililor au fost și sînt destinați pomenilor electorale, mitei primarilor cuminți ai partidelor la putere, pensiilor nesimțite, susținerii clientelei politice hămesite de favoruri bugetare.

În ceea ce privește subfinanțarea Sistemului Medical, rezultatele se văd chiar în această perioadă de pandemie, în care o parte  a victimelor sînt, din păcate, rezultatul subdezvoltării spitalelor, al lipsei aparaturii de performanță, al lipsei medicilor specializați.

Scenarita în jurul pandemiei este fără doar și poate un indicator al ignoranței, al lipsei de educație. Rămîne însă în picioare, pe bună dreptate, și neîncrederea în instituțiile statului. În instituțiile-persoane, ce funcționează după bunul plac al celor care le conduc.