Australia, paradisul meu pierdut

Eram într-un sătuc la sud de golful Bateman în New South Wales, pe 30 decembrie, și mâncam spaghetti cu familia. Brusc, mama ne-a anunțat că flăcări masive se extind spre noi de pe muntele Clyde și că autoritățile au dat ordin de evacuare. Trebuia să plecăm rapid, dacă nu voiam să ne prindă incendiul.

A fost un sentiment ciudat să pregătim trei copii cât de repede am putut, să băgăm tot felul de lucruri în genți și să le aruncăm în mașină. Ce șosele mai sunt deschise? Eram constant la telefon cu fratele meu din Canberra, ca să aflu pe unde mai sunt incendii. Drumul spre sud chiar era închis? Să o iau spre nord?

Șoseaua de sud spre Canberra se închisese deja, după ce un incendiu masiv a devastat parcul național. Am luat-o spre nord, conducând câteva sute de kilometri în plus prin Kangaroo Valley. Am ajuns acasă la 1:30 noaptea.

Dar noroc că am scăpat. În dimineața următoare toate drumurile se închiseseră deja, iar pe parcursul zilei incendiile au cuprins tot golful Bateman și satele din zonă. Locuri, prin care am colindat toată viața, au dispărut.

Dar măcar am scăpat de refugiul cu copiii pe vreo plajă, ținând prosoape deasupra capului, ca să ne ferim de tăciunii care veneau de sus. Dar nu am scăpat de aerul înecăcios, irespirabil.

Noua normalitate?

Ne plimbam prin Canberra în ziua de Anul Nou și repiram cel mai prost aer de pe planetă. Următoarele cinci zile le-am petrecut pitiți în apartament. În tot acest timp, am învățat o grămadă de lucruri noi, de exemplu că nu poți să pornești aerul condiționat, dacă e prea mult fum afară, pentru că fumul va ajunge în casă; că nu poți pune o mască P2 copiilor sub 14 ani, pentru că riscă să se sufoce; că dacă ieși afară în fumul acela, ochii încep să te usture după numai un minut; că dacă ești blocat în casă și respiri același aer reciclat zile la rând și suporți cea mai toridă zi din istorie, când la Canberra sunt 44 grade celsius pe 4 ianuarie, te simți pierdut.

Apartamentul devenise ca o saună și nu puteam să deschidem geamurile deloc sau să pornim aerul condiționat. Și mai rău - nu aveam unde să mergem. În clădirile publice era mai rău decât acasă. Cu atâta fum peste tot, că stăteai acolo sau afară era cam tot una.

Pe 5 ianuarie, după ce fiica mea vomitase o noapte întragă din cauza fumului, ne-am refugiat pentru a doua oară. Am cumpărat cu un preț foarte mare bilete de avion pentru Adelaide, aproape în cealaltă parte a continentului, ca să stăm cu familia de acolo. Când am ieșit din aeroportul din Adelaide, ne-am simțit de parcă am fi pășit din nou într-o viață normală. O viață, în care uiți să apreciezi lucruri aparent mărunte, cum ar fi aerul curat. Cumnata mea a glumit, spunând că suntem refugiați ai schimbărilor climatice. Dar, de fapt, nu era deloc amuzant.

Mai avem mult de tras

Criza este departe de a se fi încheiat. Ni se amintește în mod regulat. Voi reveni la Canberra peste o săptămână, dar în statul New South Wales (NSW) mai sunt încă 150 de focare. Se preconizează că mai multe incendii din zona graniței între Victoria și NSW se vor uni, formând o mare de foc. Și? Când încendiile vor fi stinse? Când nu va mai exista nimic ce să ardă? Ce se va întâmpla atunci? Specialiștii în probleme climatice spun de mult că sezonul de incendii din Australia se va extinde și va fi din ce în ce mai devastator. Așa că acum pot susține că au avut dreptate.

Dacă ceva îi va trezi pe australieni, acel ceva sigur va fi actuala catastrofă. Fratele meu a menționat faptul că mai nou, nu numai ”stângiștii ecologiști” vorbesc despre încălzirea globală, ci și ”oamenii normali”. Poate că se ascunde și ceva bun în toată această catastrofă. Dacă ea va face ca Australia sau orice altă țară să-și îmbunătățească politica de mediu, ar însemna și asta ceva.

Între timp, frumoasele noastre păduri milenare se transformă în scrum, animalele noastre unice și prețioase ard de vii. Pentru cei care nu au ajuns niciodată în Australia, să știți că era odată un loc minunat, cu păduri înalte de eucalipt, care ajungeau până la coasta de est. V-ar fi plăcut la nebunie.