Aparține Islamul Europei?

Polemica din Germania pe tema Islamului ne privește pe toți. Și nu neapărat pentru că ne-am afla în aceeași situație, ci pentru că suntem nevoiți într-o Europă comună să lucrăm cu concepte comune. Într-un interviu acordat publicației Bild, ministrul federal de Interne, Horst Seehofer, a declarat: ”Islamul nu aparține Germaniei. Germania poartă semnele creștinismului. Duminica nelucrătoare, sărbătorile legale de origine creștină și obiceiurile de Paști, de Rusalii sau Crăciun fac parte dintre ele.”

El a întors astfel fraza fostului președinte federal Christian Wulf, care afirmase în 2010 că ”Islamul aparține Germaniei” la scurtă vreme după ce politicianul social-democrat și scriitorul Thilo Sarrazin publicase cartea sa ”Germania se suprimă pe sine” în care aborda tocmai subiectul identității amenințate.

Thilo Sarrazin fusese dezavuat de conducerea partidului, fiind nevoit să demisioneze din toate funcțiile, dar cartea s-a vândut în peste un milion de exemplare, ca dovadă că publicul german era mult mai receptiv decât cercurile oficiale la problematica ridicată.

În orice caz, liderul CSU, Horst Seehofer, reia o discuție extrem de importantă căci de ea depinde cadrul conceptual al viitoarei Europe care se face sub ochii noștri.

Așa cum este ușor de înțeles, ministrul de Interne Horst Seehofer nu a pus la îndoială dreptul cetățenilor germani de confesiune islamică de a-și practica religia. El a reluat de fapt o dezbatere despre identitate, despre tradiție și despre istorie. Dacă un Christian Wulf nu poate fi înțeles în România de mai nimeni (cu excepția unei minorități libertare), afirmațiile lui Seehofer sună, dimpotrivă, extrem de familiar. O țară, o patrie, un loc în care te simți acasă (Heimat), are ceva distinct care s-a constituit în cursul istoriei și care este legat intim de limbă,  practici religioase și alte lucruri imponderabile. În acest sens - și nu în acela al exclusivității intolerante - Europa este creștină, căci creștinismul nu este doar religia vechilor săi locuitori, ci și sistemul de idei morale și politice care au dus la democrația modernă. Separarea puterilor în stat și în prealabil separarea puterii seculare de cea religioasă sunt idei care nu au apărut în istorie decât în cadrul culturii creștine. Însăși Europa seculară de astăzi, agnostică sau atee, Europa drepturilor omului și a etosului ecologist se mișcă în cadrele conceptuale forjate în intimitatea culturii creștine.

Așadar, privind lucrurile din perspectivă istorică, Horst Seehofer are dreptate să spună că Europa este creștină și că Islamul nu ține de Europa, dar nu pentru că musulmanii ar fi minoritari sau pentru că ar fi sosit mai recent, ci pentru că Islamul nu a făcut niciodată distincția dintre puterea divină și cea seculară, fiind constitutiv străin de configurațiile politice europene. Nu este desigur lipsit de însemnate că patrimoniul cultural european are creștinismul ca termen central de referință, fie și ca separație polemică.

Cu toate aceste evidențe de natură istorică, purtătorul de cuvânt al cancelariei federale Steffen Seibert, a luat distanță față de ministrul de Interne amintind că șefa guvernului a declarat în repetate rânduri că Islamul aparține ”indubitabil” Germaniei. Dacă nu este doar o stângace formă de curtoazie față de musulmanii din Germania (căci lucrurile puteau fi spuse și altfel), asistăm la o radicală negație a tradiției. A spune că Islamul aparține Germaniei este echivalent cu a gândi societatea fără niciun trecut, exclusiv în prezent, căci numai așa toate componentele unei societăți pot fi așezate pe același plan.

Dar mai interesant pentru noi este că disputa (bine temperată) din cadrul guvernului de la Berlin reproduce de fapt disputa pe teren ideologic dintre Est și Vest.

Grupul de la Vișegrad și România într-un chip mai puțin vizibil se găsesc, ca aspirații dominante, de partea conservatorilor care invocă tradiția iudeo-creștină ca un element central al identității europene. De acest subiect va depinde în mare măsură succesul sau eșecul integrării europene, iar în această privință germanii mai cu seamă au o răspundere uriașă. Când au aderat la Uniunea Europeană românii nici nu-și imaginau că nu va trece un deceniu și vor apărea lideri europeni care să le sugereze că propriile tradiții sunt inutile sau chiar dăunătoare și că ”integrarea” presupune renaşterea lor ca cetățeni europeni fără memorie istorică.