”Apartheid” evreiesc și nemțesc

Nu știu, sincer, cum rămâne cu povestea antisemită a presupusului ”apartheid” israelian. Căci de pe urma lui populația neevreiască din Țara Sfântă tot sporește și devine din ce în ce mai prosperă. Iar statul evreu se pregătește, iată, mai nou, să-și ofere un guvern din care fac parte, pe lângă stânga, și politicienii unui partid arab. Arabi la guvernare deci.

Toți, cu scopul unic al debarcării lui Bibi. Iată realitatea ”apartheidului” israelian: are ca inși ”de culoare”, de ”discriminat” nemilos, doar pe conservatorul Netanyahu. Dar nu disperați, antisemiți nestimați și de Facebook nebanați. De realități, ideologii stângii prin definiție nu țin seama.

În realitatea occidentală actuală, trist destin au, dacă nu li se pregătește, de către militanții ”woke”, ghinioniștii care au avut neșansa de a se naște albi. Ori să fie evrei, creștini și heterosexuali și să nu vorbească în limba corectitudinii politice. În acest caz, sunt chemați, în numele unei presupuse ”includeri”, să-și pună etern cenușă în cap, să tacă prelung când vorbesc mai fericiții minoritari și să facă un pas în spate, chiar dacă majoritarii sunt ferm convinși că sunt inclusivi și pot proba că nu nutresc nici urmă de prejudecăți rasiste, religioase, ori sexuale.

Când doctrina e mai tare, populismul devine mare

Căci ideologia bate, în capul doctrinarilor, orișice realitate. Chiar și cea probată și demonstrată, frate. Au, deci, atuuri parcă imbatabile exluderile-n numele ”incluziunii”. Excluderi din care mai există azi și varii alte forme decât cele clasice. Politice de pildă. Chiar și în Europa. Chiar și în progresista Germanie. În care îi țâțâie rău posteriorul bietei elite politice berlineze. Căci bat la ușă alegerile din Saxonia Anhaltină și, ce să vezi, politic izolații populiști de la AfD riscă să adune peste 20% la sută din voturi.

Dacă situația se dovedește mai neagră decât prezic sondajele, care tare ne-au obișnuit în ultimul deceniu să fie false, iar sociologii să se lase păcăliți, ori să ne trombonească voluntar, populiștii de dreapta n-ar fi exclus să depășească formațiunea Angelei Merkel, adjudecându-și peste un sfert din sufragii.

Dar e simpatic AfD? Deloc. Are, între alte neajunsuri, dregători ce nu se simt în stare să se delimiteze de extrema dreaptă și nutresc, ca postcomuniștii, mari și respingătoare simpatii pentru un tiran abject ca Putin.

Dar, în afară de liberali, AfD a rămas parcă singura opoziție veritabilă într-un Bundestag în care Verzii pun de mult batista pe țambal, ori de câte ori e vorba de cancelară. Iar apoi, a cui creație este oare acest partid, din unghiul multor democrați ineligibil? Bravo, steie jos cine-a ghicit. E creația indirectă a Angelei Merkel. A cărei politică i-a persecutat îndelungat și atât de rău pe alegătorii cu opțiuni conservatoare, încât a determinat apariția și umflarea cu pompa a acestei ”Alternative pentru Germania”.

Elita merkelistă a ridicat de mult o uriașă barieră politică sanitară față de această prezumtivă alternativă, un partid care ar fi fost azi, insignifiant, sau poate chiar inexistent, dacă n-o comitea madam cu ușa larg și necontrolat deschisă migrației. Și dacă, spre a-l parafraza pe Karl Popper, democrația germană s-ar fi distins prin niște schimbări la cârmă veritabile. Și oarecum mai dese. Iar la cârma ei nu s-ar fi instalat parcă pe veci o elită înfricoșată rău de opoziție, de dialogul cu adversarul politic și de confruntarea pe bază de argument cu el.

Ziduri care nu prea apără

În acest caz, mai-marilor AfD le-ar fi venit foarte greu să înfiereze credibil elita politică, să insiste ca presa mainstream să nu i se mai supună orbește, să nu mai mintă ori să treacă sub tăcere, parcă interminabil, scandaluri uriașe. De pildă, timp de un an și jumătate, originea virusului Corona confecționat, probabil, de comuniștii chinezi în laborator. Popularitatea generată AfD cu precădere în landurile răsăritene de varii inițiative libertare, considerate câh de establishment, ar fi scăzut brusc și brutal, iar CDU n-ar fi avut nevoie de interdicții de cooperare cu AfD, păzite cu furibundă strictețe de la centru. Căci CDU n-ar fi avut nevoie să coopereze. Și nici n-ar fi avut cu cine. Așa, a zis Merkel că nu e voie neam. Și a rezis candidatul partidului la cancelariat, Armin Laschet. ”Parafocul rezistă”, a spus el.

Excelent. Dar dacă acest zid de apărare contra incendiilor politice de dreapta nu e demolat, atunci de ce ”arde” în est? Și de ce să aibă voie SPD sau CDU să se alieze cu extrema stângă? Spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine e Die Linke, urmașa avangardei și dictaturii proletariatului și fosta conducătoare, cu voie de la tancurile ruse, a Germaniei comuniste. Și ca să-ți spun cât de neomarxist devii, de nu te jenezi de mariajul cu un partid duhnind rău, a STASI.

Și atunci? Cum de nu se mai supun supușii? Se miră și se supără elita berlineză că estgermanii se arată refractari la progresismul afișat al cancelarei și al establishmentului condus de dumneaei de aproape două decenii. De ce, oare, nu înțeleg ”bolovanii” ăștia estgermani, ex-redegiști, culmea, ca Merkel, distruși economic de corona, iritați de ipocrizia potentaților, înfuriați de superbia unei prese care li se pare păcălici, enervați de ecologism obsesiv și de un soi de antipatriotism programatic, declarat, afirmat și manifestat într-o limbă care nu le mai aparține celor vechi, ci ”omului nou”, genderizat și identificat sexual, dacă nu și rasial, că AfD e-afurisit? Că i s-a aruncat anatema? Că nu e de votat? I-au vaccinat pe estgermani anii de comunism?

Ei, aș. Atunci n-ar fi optat atâția, în masă, ani la rând, pentru fostul partid comunist. Au ei probleme cu democrația? Or fi având. Dar atunci de ce n-ascultă de șefa? De ce nu pricep că e cazul fie să-și pună ștreangul de gât, fie să se ascundă în gaură de șarpe, când vine scrutinul la pachet cu ordinul de la stăpânire să facă ce-or face și să nu cumva să aleagă decât formațiunile ”care trebuie”, de la estropiatul CDU la SPD, precum și de la neomarxiști la extrema stângă, mai degrabă decât să le dea votul populiștilor de dreapta? Poate nu mai ascultă de Mutti, fiindcă ea, mai severă decât pare când zâmbește cald, îi pune la colț și pe coji de nucă pe tovarășii ei de partid ce-și permit să afișeze patriotism, sau dragul de valori creștine? Poate pentru că Merkel le pare multora a nu mai avea vreo treabă cu democrația?

Disprețul față de alegător

Sau nu pricep pentru că-i scoate din minți limba genderizată a unora din oficialii ei? Pe care, ca și pe mulți comentatori ai posturilor publice de radio și tv, par să-i preocupe net mai tare problemele teoretice cu ”genurile”, dar nu ale îngerilor, decât necazurile practice ale estgermanilor. Iar cei din urmă?

Au auzit, vai, și newspeakul politic corect al unui ins cu nume hazliu, trimițând la glumele obosite ale unor călători din tren, zis Wanderwitz, care i-a scuipat retoric, în față. Omul nu e fitecine. E chiar emisarul special al guvernului Merkel pentru landurile răsăritene. Adică, fosta RDG.

Nu e clar de ce Germania nu are un emisar și pentru landurile apusene. De ce mai are oare nevoie de un emisar pentru landurile răsăritene la trei decenii de la reunificare? Clar în schimb e că, bătându-și joc de electoratul ale cărui voturi le vor, duminică, în Saxonia Anhaltină, colegii lui de partid, creștin-democratul Wanderwitz crede și afirmă deschis că am avea de-a face, în cazul multor estgermani, ”cu inși care s-au socializat dictatorial și n-au apucat să se instaleze în democrație în ultimii 30 de ani. Numai o mică parte a alegătorilor AfD” ar fi, în opinia irecuperabilului politician din cabinetul Merkel, ”recuperabilă”. Ca atare, am ”avea de așteptat generația viitoare”.

Bravos națiune. Fantastic combate. Mușchi, nene. Cu asemenea cadou final făcut națiunii și creștin-democrației, care pierde de ani de zile scrutinele derulate sub longeviva cancelară, cabinetul Merkel se pregătește să părăsească scena lăsând în urmă, în răsărit, un teren temeinic pârjolit.

Cât despre restul Germaniei, Cerul cu mila. Fiindcă la atâta paternalism, trufie și refuz al dezbaterii și al luptei drepte pe bază de argument și contraargument, competiția electorală și alegerile pălesc și-ncep să-și piardă importanța și substanța.

Pentru alde Wanderwitz nu mai contează, iată, decât soluția biologică. Moartea generației. Moartea alegătorului de altă părere decât elita din care nu face parte irecuperabilul. Vorba doamnei Clinton, deplorabilul. Nu mult mai puțin disprețuit decât sclavul negru în Africa de Sud a burilor. Sau fraierul în țara furilor.

Având democrația atât de vajnici ”prieteni” și ”protectori”, oare ce nevoie să mai aibă apartheidul de dușmani?