Antonescu şi deriva dreptei

...A căror stăpânire e, totuşi, obligatorie pentru politicieni cu oarece pretenţii în globalizata lume contemporană.

Unora, mai puţin şcoliţi, s-ar putea totuşi să le fie simpatic faptul că Antonescu nu e nici genial, nici mare specialist al limbilor de circulaţie, precum engleza. Dar şi ei ar putea să cadă pe gânduri date fiind modul brutal şi rapiditatea cu care, ca lider al PNL şi al Senatului, Antonescu a izbutit să cadă în sondaje şi să-şi izoleze partidul în alianţa cu PSD.

Or, dacă prăbuşirea în hăul impopularităţii va continua, după ce a debutat în ciuda zdrobitoarei victorii USL şi a antipatiei generate de fosta putere şi de preşedintele Băsescu însuşi, această vertiginoasă erodare a simpatiei ar putea deveni nu doar ireversibilă ci şi o performanţă unică în analele politologice.

Ţinându-se cont de bilanţul potenţial catastrofal pe care Antonescu i-l pregăteşte partidului său, dacă ruptura în USL se va materializa, s-ar putea ca, la un moment dat, chiar şi cei mai îngăduitori observatori să încline spre un verdict supersever privind competenţa actualului lider al PNL.

Interesant este că, în ciuda acestor obiecţii şi a reproşurilor fireşti iscate de maniera pe cât de autoritară, pe atât de puţin eficientă, în care şi-a condus până acum partidul, prin excluderea mai tuturor glasurilor critice, inclusiv a celor mai valoroase, Antonescu nu se arată câtuşi de puţin în stare să-şi domolească impulsurile de lider absolut.

După excluderea lui Vlad Moisescu şi a colegilor lui („tâlhăreşte, fără să fim anunţaţi, prin încălcarea celor mai elementare reguli ale democraţiei şi ale libertăţii”, după cum a declarat fostul vicepreşedinte al PNL) s-au pregătit, la începutul săptămânii, Andrei Chiliman şi Diana Tuşa să le împărtăşească soarta.

În context, Moisescu, reluat de Evenimentul Zilei, a declarat că „dezbaterea de idei în PNL e sufocată de politica pumnului în gură”, a prevăzut „epurări sovietice în PNL” şi a deplâns „obsesia pentru putere a lui Antonescu, înlocuind statutul şi legile bunului simţ”.

Uşor curios este că acest comportament tiranic, sovietic şi totalitar i se reproşează celui care, ani la rând, a avut un program politic compus dintr-un singur punct: „jos Băsescu, dictatorul”.

Nici faptul că doctrina PNL nu mai are cu valorile de centru-dreapta şi cu liberalismul clasic nici în clin nici în mânecă nu e chiar o noutate. Alianţa cu PC şi PSD ar fi trebuit să fie edificatoare. Iar prestaţiile ultranaţionaliste ale lui Antonescu de la Antene şi din afara lor, precum şi ascensiunea în ierarhia partidului a unor inşi extremişti sau corupţi şi a turnătorilor securităţii confirmaţi cu acte şi verdicte ar fi trebuit să expulzeze PNL-ul de mult din rândul partidelor frecventabile. Inclusiv şi mai ales pe plan european.

Dar ce n-a fost mai poate fi. Pentru Crin Antonescu ora scadenţei se apropie la fel de vertiginos ca prăbuşirea cotei sale de simpatie. Pe moment, liderul PNL mai profită încă de pe urmă incapacităţii adversarilor săi de a uni durabil dreapta democratică şi reformistă. Divizată între altele de prestaţia lamentabilă a unui PDL, rămas ca un copil al nimănui după plecarea lui Emil Boc de la cârma fostului partid al lui Traian Băsescu, această dreaptă îşi mai caută drumul.

Dar şi deriva ei va lua într-un târziu sfârşit, probabil prin ridicarea pe scut a lui Mihai Răzvan Ungureanu, incontestabil cel mai bun prezidenţiabil de care dispune în prezent acest segment politic.