Antisemitismul, Europa, neuitarea

A comemora, la sfârşit de ianuarie, victimele Holocaustului şi a aniversa eliberarea, de către armata roşie, a lagărului de la Auschwitz au devenit, în lumea civilizată, gesturi obligatorii. Dar pe unii - şi nu-s puţini -, aniversările şi comemorările îi plictisesc. Iar cele amintind de Holocaust îi şi deprimă, când nu îi enervează rău. Chiar să mai aibă oare importanţă ce-a fost acum 70 de ani? Şi ce a fost de fapt?

„Cum ţi-a mers azi, dragule, la lucru? Ceva deosebit?” „Nu, draga mea, deloc, au venit azi trei transporturi şi le-am rezolvat”, îi răspunse el, înainte de a-şi vedea imperturbabil de treburile lui de familist, uitând instantaneu că „un transport” însemna circa două mii de oameni. Şi că subordonaţii uzinei exterminatoare, la şefia căreia se afla, tocmai uciseseră harnici, de dimineaţă până către înserat, preţ de vreo 6.000 de oameni.

Cam aşa pare să se fi derulat un dialog uzual al şefului lagărului de la Auschwitz, SS-istul Rudolf Höß, cu nevastă-sa. Cum s-a ajuns la dezumanizarea criminalilor? La sfâşierea fără leac a pojghiţei civilizaţiei, de către reprezentanţii unui popor civilizat? Dar ne mai interesează oare astfel de întrebări?

Da, ne interesează. Şi contează. Nu doar pentru că s-a spus: never again! Nu doar pentru că nu vrem, de suntem sănătoşi la minte, să se repete vreodată monstruoasele crime în masă ale trecutului, iar neînvăţatul din istorie riscă să ne condamne să le repetăm. Au încercat de altfel să le reediteze unii, cu oarece succes, şi în Cambogia, şi în Ruanda, în fosta Iugoslavie şi mai nou în împărăţia ISIS, a talibanilor sau a Boko Haram.

Ne mai interesează şi pentru că „nu există identitate germană fără Auschwitz”, după cum clar şi fără echivoc a declarat marţi, în ceremonia comemorativă consacrată de oficialităţile germane, în Bundestag, eliberării lagărului de la Auschwitz , preşedintele Germaniei, Joachim Gauck. Vorbind în prezenţa Angelei Merkel, a preşedintelui Bundestagului, Norbert Lammert şi a parlamentarilor Republicii Federale, şeful statului german ar fi putut adăuga că, fără Auschwitz, nu există identitate europeană.

Elita germană, spre deosebire de cea a multor ţări europene, de pildă a Austriei, a întreprins în ultimele decenii enorm spre a-şi înţelege trecutul şi a-l asuma. Dar vorbele clamând nevoia memoriei sunt una. Cu totul alta e ca masa să le şi aplice. Greu de asumat cu adevărat, iar nu mecanic şi prefăcut, e conţinutul lor. Care, din capul locului şi-n primul rând include nu numai un mesaj anti-discriminator, ci şi unul anti-antisemit, implicând nu o răspundere abstractă, generică, neangajantă.

Fie inconştient, fie în chip pervers şi filistin, unii strâmbă acest mesaj astfel, încât concluziile pe care le degajă să admită ori să promoveze varii forme ale refulării. Tentaţia refulării se manifestă nu doar în dorinţa majorităţii germanilor, documentată de un recent studiu Bertelsmann, de a se lăsa „morţii cu morţii”, deci de-a se trage linie şi de a se uita. Ori prin stupid negaţionism brutal şi integral. Adesea, ispita cu pricina este subtilă. Negaţionismul, bunăoară, se insinuează în comparaţii deplasate, în relativizări, ori trivializarea Holocaustului.

La germani şi alţi vesteuropeni refularea a îmbrăcat frecvent, în ultimele trei decenii, haina antisionismului. Criticile exagerate la adresa statului evreu, văzut reducţionist şi în chip greşit ca simplu efect al Holocaustului, iar nu ca fruct al unui efort legitim de redeşteptare naţională evreiască, au adesea o funcţie moral degrevantă. Definirea comunistului ca fiind „iudeu” a fost şi e, în fond, la fel de abuzivă ca echivalarea israelianului cu asasinul nazist al înaintaşilor săi. Arbitrarele semne de egalitate au (inconştient adesea) menirea de a uşura povara unei răspunderi istorice părând să copleşească instinctul patriotic. Asociat adesea unor conspiraţionisme, anti-israelismul alimentează peste tot în Europa reapariţia unui antisemitism din ce în ce mai virulent.Reimportat în parte, prin imigraţia musulmană, acest tip de antisemitism, apă la moara tuturor mişcărilor totalitare, a tins, în ultimele decenii, să devină un anti-iudaism „sintetic”, împărtăşit fiind de segmente situate chiar şi în centrul spectrului politic al naţiunilor vesteuropene.

În fine, există şi ispita evacuării răului în metafizic, a expulzării insuportabilului în universal, când Holocaustul, un eveniment istoric, cu crime şi victime concrete, e prefăcut în simplă, îndepărtată abstracţiune. Una ce nu mai priveşte realiter.

În fapt, ar trebui să fie clar că antisemitismul care a declanşat genocidul simbolizat de Auschwitz priveşte, în continuare, întreaga Europă. „E o minune, după Holocaust, că în Germania trăiesc din nou o sută de mii de evrei”, a spus, luni, Angela Merkel, adăugând însă, pe dată, că-i „o ruşine” şi o „pată pe obrazul ţării”că „mulţi sunt iarăşi insultaţi, ameninţaţi, dacă nu îşi ascund apartenenţa (etnică şi religioasă), ori iau poziţie în favoarea Israelului”. Că sinagogile şi celalalte "instituţii evreieşti trebuie apărate de stat şi de poliţie".

„Evreii nu se mai simt în siguranţă, în Europa”, deplorase zilele trecute alarmat şi prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Timmermanns. Or, dacă neuitarea reclamată de manifestările din 27 ianuarie are un sens, ea implică în mod cert nevoia delimitării noastre nu doar de discriminarea religioasă, de rasism şi de xenofobie, în genere.

Ea presupune să înţelegem că orice formă, chiar subtilă, de reşută în antisemitism ne poate pune în pericol grav, intolerabil, construcţia europeană, democraţia, libertatea.