Anti-nazişti de zăpadă şi mic dejun cu romi la Duisburg

În uşa uşor crăpată se aliniază, suprapuse, mai multe perechi de ochi. Nu că ar fi prima oară când e zarvă pe scara blocului. Dar nu e zarva lor, aia pe care o ştiu de acasă. Unde mai pui că de jur împrejurul blocului stau aliniate dubele verzi şi albastre ale poliţiei.

”Ce vor ăştia de la noi?”. E greu să le explici unora ca ei că, în Germania, poliţia este aproape de cetăţean, chiar şi dincolo de slogan. Degeaba le arăţi că dubele sunt, de fapt, microbuze, încercând, astfel să le vorbeşti despre transparenţă. E greu, câteodată, să îţi explici ţie diferenţa dintre cele două lumi. Încerci cele mai simple cuvinte. Dar experienţele trăite în România te fac să realizezi că vorbele, pur şi simplu, nu te ajută. Nu ai nici tu încredere în poliţia română, nu are nici interlocutorul. Poate din motive diferite, dar vă regăsiţi într-un punct comun. Te bucuri, însă: cel puţin, ai reuşit să începi o conversaţie. Nu ştii ce te leagă de interlocutor, nu ştii nici măcar ce te desparte.

La ora 11, în parcul din faţa celebrului bloc-problemă din Duisburg se vor strânge militanţii dreptei populiste ProNRW. Unii le spun, pur şi simplu, extremişti, alţii îi cataloghează drept neo-nazişti. Anul trecut, tot prin primăvară, s-au adunat să îi conteste pe salafişti. S-a lăsat cu zile de spitalizare. Nu e de mirare că vreo 200 de poliţişti au împânzit intersecţia străzilor Krefelder şi In den Peschen.

Micul dejun împreună

După colţ, într-o clădire aparţinând aceluiaşi proprietar ca şi blocul de la numărul 1-3 din In den Peschen, în care trăiesc circa 300 de imigranţi veniţi din România, o parte dintre vecinii de cartier şi mai multe organizaţii civice şi non-guvernamentale s-au gândit că ar fi, în sfârşit, momentul să se privească, ochi în ochi, cu locatarii pe care îi ştiu din poze şi de pe ecranele televiziunilor locale. Haideţi să luăm micul dejun împreună, şi-au zis băştinaşii. Dar un afiş pus la intrarea în scară nu ajută prea mult. Nu ajută nici bătutul din uşă în uşă. Au bătut şi alţii, înainte. Şi nu ca să îi invite la o cafea, un sandwich şi o banană. Atâţia politicieni de anvergură locală au defilat cu camere de filmat prin blocul-problemă încât, la un moment dat, locatarii i-au întâmpinat cu fructe. Aruncate de la geamuri.

Curtea din In den Peschen 1-3 nu mai este de mult halda din poveştile presei germane. Nu e chiar grădina Versailles-ului, dar focarul de infecţii care a oripilat Germania vara trecută a dispărut. Scara blocului, în schimb, a rămas nerenovată. Dimpotrivă: arată exact la fel ca atunci când nimeni nu a mai vrut să se mute în bloc, astfel că proprietarul a acceptat să închirieze unora care au trăit şi zile mai proaste. El, proprietarul, a intervenit doar când vecinii s-au plâns de gunoiul lăsat de izbelişte prin curte. Să repare ceva la clădire, însă, nu s-a apucat.

Uşile se deschid una după alta. Capete de copii, uneori împinse îndărăt de palmele aspre ale adulţilor, se ivesc din semi-întunericul holurilor. Lucrurile evoluează mult prea formal. ”Poftiţi la masă” dintr-o parte, ”Da’ de ce să venim?” din partea cealaltă, argumente, suspiciune, imaginea poliţiştilor dislocaţi pe trotuarele din jurul blocului... Şi, totuşi, una dintre uşi se deschide. ”Haideţi să stăm jos. Poftiţi, dacă vreţi. Beţi o cafea?” Nu beau cafea, dar aş vrea un pahar cu apă. Televizorul din colţul sufrageriei merge pe Kanal D. S-au uitat la Suleyman. O încăpere luminoasă, proaspăt zugrăvită, într-o culoare vie, deloc ţipătoare. Alături o altă cameră, un dormitor cu un pat matrimonial. E cald în casă. Mult mai cald decât în locuinţa din Ţăndărei. Acolo stăteau toţi într-o încăpere. Aici au trei camere. ”Şi bucătărie! Şi baie!”. Au şapte copii. Plus ei doi, părinţii. ”Acum ce să fac? Să ţin o parte din copii într-un loc şi o parte într-alt loc? Nouă suntem, stăm împreună cu toţii”.

”No Baila. Christian music!”

Nu apucăm să ne întindem la poveşti că uşa apartamentului se deschide iarăşi. Nu mai e doar zarvă. E muzică. Un om cu chitara. Un rom cu chitara. Amestecă vorbe spaniole şi italiene. Cântă refrene Gipsy Kings, din când în când răsuceşte chitara. ”Baila, baila, baila, baila...”. Muzicantul a fost tocmit de organizatorii micului dejun pentru a sparge gheaţa în blocul ţiganilor. Se ştie, doar: ţigan =muzicant. Mai evidentă de atât este doar litera Scripturii, nu? ”No baila”, se aude o voce de bărbat din grupul de curioşi strânşi în jurul chitaristului. ”Christian. Christian music”. Vocea încearcă să le explice străinilor că în bloc trăiesc penticostali. Ei nu dansează, ei îl laudă pe Domnul. Dar, desigur, nu e nici o problemă dacă e cineva care vrea să asculte muzică. Şi, da, dacă vor să meargă la micul dejun, să meargă. Dar e bine să ţinem minte că nu avem neapărat binecuvântare pentru muzică sau dans. În spatele lui, în schimb, unele perechi de picioare au început să bată ritmul. Ba, să şi danseze. Timid, dar dans se cheamă că este. Doar îl au în sânge, nu?

Chitaristul italo-spaniol a reuşit ceea ce oengiştilor le-a fost imposibil cu formulele lor de activişti civici sau asistenţi sociali: să spargă gheaţa. Muzica este – ah, ce ne mai plac clişeele, nu-i aşa? – o limbă universală. Câţiva dintre bărbaţii tineri decid că nu poate să îi coste nimic dacă încearcă să vadă care e treaba cu micul dejun. Se lasă greu convinşi să-şi ia şi copiii. Şi soţiile. Sau mamele. ”Cum? Şi femeile pot să vină?”, se minunează o mamaie. Chitaristul a urcat până la ultimul etaj şi de-acum coboară. În jurul lui, vreo 20 de tineri. Vocea care se opune dansului gesticulează în continuare, îndreptând arătătorul spre Ceruri. Nu-l mai aude nimeni. Între timp, în casa scărilor au intrat şi televiziunile locale. Au pierdut spectacolul. Îl roagă pe chitarist să dea o reprezentaţie scurtă în faţa intrării în bloc. Chitara e deja împachetată. Afară ninge, deşi e martie. Şi e frig. Lumea s-a pornit spre micul dejun. Cui să-i mai pese de televiziunile locale...

Zăpada mieilor încurcă oile negre

După cum arată spaţiul amenajat în cantină, blocul este, cel mai probabil, gol la ora asta. De parcă nu au trecut doar zece minute de când refuzaseră, argumentând că nu le e foame şi că au ce mânca. Sandwichuri, peturi de cacao cu lapte, fructe, dulciuri, ce vor mai fi adus organizatorii – ca şi cum o imensă pâlnie ar fi ieşit din podele, totul dispare. Nici organizatorii nu sunt pregătiţi să vadă grămada de plozi călare pe lăzile cu bomboane. Cineva are ideea să arunce dulciuri şi pentru cei din spate. Grindină glicemică peste camera neîncăpătoare. E bine că nu suntem pe un vapor. Unii ies cu buzunarele pline, apar alţii. Mereu alţii. Imaginea din prima frază a paragrafului, cu blocul rămas pustiu, se şterge. Câţi vor fi încăpând, de fapt, în acel bloc?

Aproape două ore a durat munca de lămurire. În zece minute, micul dejun era deja terminat. Între timp, după colţul blocului trebuie că a început deja mitingul populiştilor xenofobi. Dar, se vede treaba, Germania nu mai este ce-a fost. Dacă nici măcar neo-naziştii nu mai sunt punctuali, ceva e, cu siguranţă, putred în Germania. Cu primăvara, de exemplu, ceva sigur e în neregulă: e a doua săptămână din martie şi ninge ca înainte de Crăciun. Undeva, pe o autostradă blocată, întârzie, la propriul miting, populiştii de la ProNRW. Căci, se vede treaba, Duisburg nu are o celulă de extremă dreapta. E nevoie de întăriri. În aşteptarea organizatorilor, locul manifestaţiei arată deplorabil: două cordoane de poliţie înconjurând zece pensionari.

O doamnă poartă un afiş pe care a scris că a fost jefuită de copii romi. O întreb cum şi unde s-a întâmplat, îmi explică şi nu pune preţ pe camerele de filmat din magazin. Copiii nu vor păţi nimic. Se uită lung şi oarecum neîncrezător la mine când o întreb dacă a uitat că în Germania părinţii plătesc pentru fărădelegile odraslelor. Îi mulţumesc şi fac o piruetă pentru a cuprinde în imagine întreaga adunare. Nu sunt, neapărat, vecinii. Pe unul dintre vecini l-am văzut cu puţine minute mai devreme în uşa propriei locuinţe – era cel care a mărturisit pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung că ”pe vremuri cunoşteam şobolanii după nume, acum nu mai putem nici să-i numărăm”. Nu s-a alăturat protestului. Alţi vecini privesc din pragul casei, de la distanţă, conversându-se cu trei dintre poliţiştii a căror misiune este să apere proprietăţile vecinilor în cazul în care lucrurile degenerează. Dar nici Tinerii Socialişti, nici Piraţii, nici sindicaliştii, adunaţi cam vreo sută să ia partea imigranţilor, nu au nimic de împărţit cu mâna de pensionari. Dimpotrivă. Par atât de dezamăgiţi de ce au de înfruntat încât îţi vine să te întrebi dacă au venit cu adevărat să ţină partea locatarilor din blocul problemă sau se bucurau de o eventuală bătaie cu bulgări.

Romii socialişti

Partea bună este că, în faţa imaginii cu pensionari blonzi fluturând steagurile Germaniei, locatarii din blocul problemă se încumetă să vină mai aproape. Şi mai aproape. Până când, la un moment dat, o tânără turcoaică cu ochi sclipitori, păr ondulat şi buze rujate reuşeşte să îi pună unuia dintre romi în mână un steag al tineretului socialist. ”Ce scrie pe steag, domnu’?”, mă întreabă compatriotul, fericit că a devenit important. Cea mai simplă cale de a explica trece prin istoria secolului trecut: au auzit de Hitler iar ăştia care s-au adunat aici să le ţină partea sunt dintr-ăia care nu-i suportă pe urmaşii lui Hitler. Deci e de bine. Să fluture steagurile.

Între timp, pe trotuarul de alături, pe o scenă improvizată în remorca unui camion, o serie de persoane se perindă prin faţa unui microfon. Unii chiar au ceva de spus, alţii sunt în campanie electorală. Cei mai mulţi nu se vor alătura proletariatului anti-fascist. Important e că au avut de unde să vorbească în faţa camerelor de filmat. Până să apară cele două microbuze cu populişti de import, politicienii se vor fi dus fiecare pe la birourile lor.

Sunt zece. Poate doisprezece, dacă îi numărăm şi pe cei doi şoferi. Populiştii de import, nu politicienii locali. Coboară din microbuze şi încep să filmeze cu telefoanele. Da, e momentul pentru mult aşteptatul schimb de bulgări, pe deasupra cordonului de poliţişti şi poliţiste. Cele două tabere se cunosc, se pare: populiştii importaţi sunt, în parte, originari din Duisburg; mai mult, doi dintre ei au fost, cândva, membri ai Partidului Piraţilor şi au părăsit corabia odată cu izbucnirea certurilor dintre lupii de internet de la filiala centrală. Afaceri de familie, până la urmă.

Doar o vorbă să-ţi traduc!

”Ce vor ăştia de la noi?”. Ăştia, poliţiştii, vor să îi apere. Bun, că se zvonise prin bloc, ceva mai de dimineaţă, că vin să îi dea afară. Cine le-a spus? Le-a spus. Cineva. Adică, aşa... a venit, din senin, vorba peste locatari. Cum se nasc, de fapt, zvonurile astea?

”Dar ăilalţi? Ăilalţi ce spun?”. Păi ”ăilalţii”, militanţii ProNRW, spun că în blocul de pe strada In den Peschen locuiesc trei sute de persoane care au încasat până acum, din diverse motive, 420 de amenzi. ”Păi şi ce treabă au ei că noi avem de plătit amenzi? Ce, le plăteşte ei? Noi le plătim!” Pentru ce sunt amenzile? Dau din umăr. Au circulat fără bilet? Dau din umăr. Au furat? Se jură că nu. ”Ăia ştiu că unii dintre noi au venit aici cu 60-70 de milioane, cu 100 de milioane de lei pe care i-am cheltuit în magazinele lor? Dar dacă nu ne-au lăsat să muncim, banii s-au terminat”.

Poţi să îi contrazici? Poţi să le spui că ar ieşi mai ieftin dacă nu ar trebui să plătească amenzi? Poţi. Dar sigur ştiu. Sau învaţă. Aşa cum au învăţat să se ducă, o dată pe săptămână, la şcoala din cartier, unde ”d-ăştia ca noi, de diverse rase... aşa, etnii, cum spui dumneavoastră, domnu’, d-ăştia ca noi merge şi dansează; uite, avem negativul pe telefon şi cântăm”. Aşa cum au învăţat să nu mai arunce pe geam gunoaie şi că nu oricine le bate la uşă este rău intenţionat. Că poliţia nu te bate oriunde te prinde. Că poliţia chiar poate e acolo şi pentru a te proteja de creierele înfierbântate care şi-au pornit întregul protest de la o premisă falsă, cerând expulzarea celor ce fac abuz de dreptul la azil. În fond, imigranţii români nu sunt azilanţi. Sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, cu drept de şedere oriunde în spaţiul comunitar. Dar mesajul inflamator transmis de curând de ministrul federal de Interne Hans-Peter Friedrich a ajuns unde nu trebuia. Şi, cum se temea deunăzi Der Spiegel, e o chestie de timp până când minţile înfierbântate din tabăra xenofobilor vor recurge la forme de adversitate explicită faţă de ceea ce nu este german. Mitingul de astăzi s-a terminat cum a început: un schimb de bulgări de zăpadă. Plus un pet de ayran împrăştiat pe spatele mai multor poliţişti. De cele mai multe ori, însă, pentru a da glas unor astfel de sentimente se recurge la forme de exprimare extreme. Şi violente.