Analiză: Ce așteaptă România de la NATO?

Bucureștiul se așteaptă ca Alianța Nord-Atlantică să decidă la summit-ul său istoric, care începe astăzi la Washington și care aniversează 75 de ani de existență NATO, noi soluții de apărare și noi modalități de descurajare a Rusiei la Marea Neagră. Includerea Ucrainei și a Republicii Moldova într-un spațiu de securitate adiacent este de asemenea pe lista obiectivelor României. Cu câteva zile înaintea începerii lucrărilor reuniunii NATO la nivel înalt, ministrul polonez de externe Radoslaw Sikorski a vorbit pentru Foreign Policy despre „un război lung” în Ucraina, ceea ce înseamnă cheltuieli asumate pe termen lung și pregătirea populației pentru acceptarea acestei stări de fapt. Oficialii români ezită să facă astfel de referințe, de teamă să nu se confrunte cu opoziții publice. Absența unor dezbateri publice încurajează însă teoriile conspiraționiste și propaganda rusă, care se face pe tot mai multe site-uri.

România încearcă, în schimb, să aducă mai mulți militari americani și francezi, cu tot cu armele lor avansate, și ar vrea să găsească cele mai bune căi prin care rușii să fie ținuți la distanță de litoralul autohton, dar și de Republica Moldova, unde amestecul Moscovei în alegerile din această toamnă nu e exclus.

Cei 32 de șefi de stat și de guvern se vor uita cu lupa pe hărțile care arată avansul rușilor în Ucraina și ar trebui să discute serios care sunt cauzele acestui avans, ce poate face Alianța pentru a opri Moscova din marșul său pe coasta nordică a Mării Negre, dar mai ales cum poate fi obligat Vladimir Putin să-și retragă trupele în bârlog și să fie reinstaurată pacea. 

La Consiliul Suprem de Apărare a Țării de luna trecută, liderii români au menționat printre obiectivele Bucureștiului la acest summit NATO „asigurarea apărării înaintate pe flancul estic” și „o nouă abordare a NATO față de Rusia care să vizeze măsuri de îngrădire și constrângere a comportamentului agresiv al Kremlinului”. Nu e clar dacă, în spatele acestor enunțuri, experții și diplomații români au și idei clare sau soluții, dacă s-au gândit deja cum văd această „apărare înaintată” și cum s-ar putea produce descurajarea Rusiei.

Aproape de malul mării, Baza militară Mihail Kogălniceanu va deveni cea mai mare bază a Alianței Nord-Atlantice din Europa. Acesta este deja un răspuns al NATO pentru România, deși aici sunt mai puțin de 2000 de soldați americani, în vreme ce incidentele de securitate din zonă s-au înmulțit: o serie de bucăți de drone rusești au căzut în Delta Dunării pe teritoriul țării, aparatele de navigație ale vaselor și avioanelor care zboară în zona liberă a Mării Negre sunt bruiate de ruși, în septembrie 2022, un pilot rus a înțeles greșit o comandă venită de la turnul de control și a evitat la limită să doboare un avion britanic de colectare de informații, în martie 2023, o dronă americană MQ-9 Reaper, controlată din România, a fost doborâtă în mod deliberat de un avion rusesc SU-27 Flanker deasupra apelor internaționale.

Mâine e așteptată o decizie prin care România va găzdui pe teritoriul său structuri ale Misiunii NATO de asistență de securitate și instruire pentru Ucraina. În același timp, liderii celor 32 de state membre se așteaptă să fie de acord ca Alianța să preia coordonarea asistenței internaționale pentru securitatea Ucrainei sub conducerea unui general american care va fi stabilit în baza NATO din Germania.

România se află printre statele NATO care și-au crescut la 2,2% din PIB cheltuielile de Apărare (din care 43,3% sunt cheltuieli de personal, 15% din bani sunt destinați întreținerii echipamentelor, 10,9% pentru infrastructură și 30,8% investiții în echipamente și cercetare). Polonia se află pe primul loc în NATO, cu 4,1% din Produsul Intern Brut dat Apărării. Urmează Estonia cu 3,43 %, SUA 3,38%, Letonia 3,15 % și Grecia 3,08 %. Spre deosebire de aceste state, însă, România nu are o infrastructură solidă care să o ajute în caz de război să aducă trupe și echipamente dinspre Vest spre Est. După debutul invaziei rușilor în Ucraina, ar fi fost logic pentru România să ia câteva decizii strategice, între care construirea unei linii ferate de mare viteză între Arad și Constanța, plus terminarea autostrăzii pe Coridorul IV  Pan-European: Dresda / Nürnberg- Praga - Viena-Bratislava - Györ -Budapesta - Arad -București - Constanța, cu deviația Arad-Craiova - Sofia - Salonic sau Arad-Craiova - Plovdiv - Istanbul.

România fie nu are obiective strategice clare care să o pună la adăpost în eventuale vremuri complicate, fie liderii țării au mereu propriile lor priorități, care nu se potrivesc deloc cu cele naționale.