"Mai mult ca trecutul": Despre nevoia de memorie

Ana Blandiana crede că paginile ei de jurnal li se vor părea generațiilor născute după căderea dictaturii „ireale, stranii, imaginare”. Toate spaimele, privațiunile, suspiciunile patologice, suferințele lipsite de logică trăite înainte de 1989 par incredibile, iar „excesul de exactitate naște impresia de ficțiune”. Aceasta a fost prima senzație după ce și-a descoperit și citit caietele scrise în urmă cu aproape 35 de ani (Mai mult ca trecutul: Jurnal, 31 august 1988 -12 decembrie 1989. București, Humanitas, 2023)

Din august 1988 până în decembrie 1989, Ana Blandiana a ținut un jurnal zilnic pentru a înlocui scrisul destinat publicării, după ce regimul o interzisese a treia oară. De data aceasta din cauza motanului Arpagic. Poezia a devenit celebră, fiindcă îl parodia pe dictator, iar cartea de poezii în care a apărut (Întâmplări de pe strada mea) a fost scoasă din librării imediat după apariție. După ce i s-a retras dreptul de semnătură, poeta a rămas fără venituri, breasla nu s-a solidarizat cu ea și foarte puțini au ajutat-o. Doar șeful revistei Familia din Oradea i-a oferit o rubrica, Poșta redacției, nesemnată pentru 450 de lei pe lună, „prețul unui metru de stofă, sau al unui pulover, sau al unei perechi de pantofi”.

Zi după zi jurnalul devenea tot mai important și „începe să țină rolul literaturii”. Mai mult ca trecutul descrie sărăcia din jur, frigul, lipsurile de tot felul, coada la butelii, curentul care se ia regulat, firul tăiat al telefonului, „nervii cu vecinii”, „bordeiul din Comana” unde ea și soțul ei Romulus Rusan, scriitor și publicist, se retrag să scrie, aroganța celor din partid, provocările puse la cale de sistem împotriva lor, felul cum erau urmăriți, angoasele permanente în care trăiau ea și Romi, nepăsarea și oportunismul multor confrați.

Mai mult ca trecutul este despre anul chinuitor în care nemaiputând scrie pentru public, Ana Blandiana s-a întors spre sine, privind, însă permanent în afară, la semnele care arătau constrângeri tot mai mari și o dictatură tot mai feroce. „Ce voi face cu dreptul de a publica, într-o lume în care nu se mai poate publica nimc?” se întreba autoarea la ridicarea interdicției. Cenzura tot mai neîndurătoare, prietenii tot mai reticenți, mecanismul zvonurilor reglat de Securitate, felul în care încercau să o compromită acei experți ai poliției politice, toate păreau semne rele. În carte apar cele mai importante personaje ale culturii române din perioada anilor 1980, de la admiratorii necondiționați ai Rusiei, la Gogu Rădulescu, unul dintre cei mai longevivi nomenklaturiști și care poza într-un fel de Mecena comunist al oamenilor de cultură. Unii dintre cei menționați devin celebrii în perioada postcomunistă, alții sunt deconspirați ca informatori ai Securității, dar cartea e un document al zilelor dinaintea căderii dictatorului, deci nu face referințe la prezent.  

Sunt și drame care o bântuie, cum e de pildă, sinuciderea, din 1987, a Ioanei Creangă, critic de teatru și film. Blandiana își amintește răspunsul ei exasperat atunci când o întrebase ce i s-a întâmplat: „Nu mi s-a întâmplat decât ceea ce vi se întâmplă tuturor, atâta doar că eu nu mai suport”. În vremurile acelea poeta credea că „moartea Ioanei s-a legat de revolta ei împotriva racolării proprii pentru care nu era făcută și căreia nu avusese putere să-i reziste”. Ana Blandiana vede absurditățile din jur și meditează asupra lor fără să abandoneze stilul de jurnal în care povestește cum face compot de prune, cum strânge aceste fructe pentru țuică „de dat”, dar și cum uneori i se pare că „se sinucide în bucățele”, atunci când alocă prea multe ore spălatului rufelor, gătitului, curățeniei: „o mărunțire și aruncare în neant a unicului timp pe care îl am de trăit și de scris”. Menirea ei și importanța scrisului pentru ea sunt un fel de linie roșie a cărții. Când Mircea Dinescu i-a spus într-o conversație telefonică „Meseria mea e libertatea”, Ana Blandiana s-a gândit să-l contrazică: „Nu, meseria mea nu e libertatea și nici nu a fost vreodată. Libertatea nu a fost decât cel mult instrumentul meu de lucru, unealta de care m-am folosit pentru a scrie. Meseria mea e durerea. Capacitatea de a suferi și capacitatea de a exprima suferința, iar această meserie aproape că nu are legătură cu libertatea, în orice caz se află, se desfășoară, se exercită într-un plan mult mai profund decât ea”.

Întâmplările și oamenii despre care scrie trăiesc într-un spațiu tragic plin de evenimente comice, despre care ai putea râde dacă nu ar fi atât de triste. Într-o întâlnire cu profesorul și criticul Mircea Martin, acesta le povestește Anei Blandiana și soțului său despre câțiva dintre studenții lui care au fost arestați și bătuți crunt, pentru că, aflând că au microfoane în camera de la cămin, salutau când intrau „Să trăiți, tovarășe colonel!”. Mai mult ca trecutul, jurnalul Anei Blandiana despre ultimul an al dictaturii descrie o lume mai sumbră decât își aduc aminte cei veniți din comunism și mai cumplită chiar decât o descriu istoricii. Insuportabilitatea vieții apare aproape în fiecare zi a însemnărilor, de la interminabilele cozi la butelie sau diminețile consecutive în care la 6.30 se termina laptele, până la prietenii care au început să o ocolească după ce au aflat că i s-a interzis să semneze. Cartea nu este doar despre „avatarurile nesolidarizării” și despre prietenii care o rănesc „mai tare decât dușmanii”, ci și despre generozitate, despre moralitate, ajutor, despre eroismul celor care au refuzat să se conformeze și care au acceptat suferința în locul oportunismului. Mai mult ca trecutul, ne arată o lume paralizată, în care indiferența celor mulți susținea, de fapt, dictatura, ura, răul. E un manual al unei realități de nerepetat.