Amoc, terorism şi dezbateri fantomă

Crimele comise în serie, în ultimele zile, în Germania, de inşi imigraţi ori provenind din familii de migranţi, cu psihic labil şi integrare precară n-au făcut excepţie.

Mai întâi s-a cugetat şi hamletizat îndelung, în massmedia publică, pe marginea originii şi religiei făptaşilor. În cazul asasinului sirian de la Reutlingen, care a ucis o femeie cu maceta, s-a suprimat un timp ştirea apartenenţei sale naţionale şi religioase, în ideea, de altfel justă, că în anumite crime originea nu contează, trecerea ei sub tăcere fiind de folos în prevenirea unor izbucniri de isterie colectivă.

E absolut adevărat că nu se poate pune un semn egal între un asasin germano-iranian şi toţi şiţii ori germano-iranienii. Sau între un terorist sirian, ori tunisian refugiat şi toţi arabii suniţi, sau magrebieni refugiaţi sau imigraţi în Europa.

Dar toate acestea nu suprimă existenţa factuală a unei serii. Seria celor care, nou-veniţi, ori veniţi de o generaţie sau două, se arată atraşi irepresibil de violenţe de-o barbarie insolită în Europa apuseană a ultimelor trei sferturi de veac. Sunt unii dintre ei tributarii anumitor conţinuturi psihice determinate de valori culturale străine cvilizaţiei europene?

Dacă această întrebare are o noimă, poate fi considerată legitimă şi iritarea celor care nu consideră utilă suprimarea de către televiziunea publică a informaţiei cu privire la originea făptaşilor.

În condiţiile în care din ce în ce mai mulţi germani îşi manifestă tot mai vocal neîncrederea în presa publică germană şi tind să-ngroaşe, fatal, rândurile unor partide populiste sau extremiste sadea, toate acestea nu pot fi înregistrate la capitolul "mizilicuri".

S-a cerut reflex, ca după toate monstruozităţile de acest fel, înăsprirea legislaţiei şi a regimului armelor şi muniţiilor. Or, Germania are legislaţia cea mai restrictivă în acest domeniu. Iar baia de sânge de la München s-a săvârşit cu un pistol procurat în aşa-numitul „darknet”, o zonă care se sustrage lesne controlului autorităţilor, fiind o placă turnantă pentru varii fărădelegi şi crime.

În fapt, armele nu ucid de capul lor. Iar dacă ar fi existat o pază înarmată la centrul comercial devastat de amoc poate că n-ar fi trebuit să moară chiar nouă nevinovaţi.

Sigur, hipercomunicarea, după cum a numit-o, între alţii, Süddeutsche Zeitung, prezintă nu doar avantaje, ci şi mari neajunsuri. Căci, după cum relevă cotidianul münchenez, "până şi făptaşul era pe facebook". Dar a cere amplificarea cenzurii implică diverse inconveniente. Unele evidente, pentru societatea deschisă şi democraţia liberală. Altele mai puţin clare.

Căci, pe lângă utilitatea monitorizării tranzacţiilor oneroase ori criminale, punerea sub control sau cenzurarea şi mai severă a netului, ori reţelelor de socializare, le-ar periclita ori răpi, eventual, oamenilor cinstiţi, dar prigoniţi de regimuri şi state totalitare, orice şansă de acces la informaţii nefiltrate, netrunchiate, sau cenzurate.

Fapt este că statul, iar cel francez e chiar mai mult în cauză decât cel german, ar face bine să demonstreze rapid că e mult mai capabil de acţiune decât s-a arătat până acum. Căci neîncrederea în establishment dă tot mai mult de furcă elitelor politice democratice, to mai multă apă la moară diverselor fanatisme.

Or, e foarte greu de înţeles de ce, în ciuda progreselor medicale şi tehnice fără precedent, autorităţile germane se arată incapabile să monitorizeze cu net mai multă atenţie evoluţia unor tineri cu antecedente psihiatrice şi tendinţe de violenţă evidente.

E foarte greu de priceput de ce nu pot fi controlaţi mai riguros şi, la nevoie, culeşi de pe drumuri, tinerii psihopaţi, aflaţi la vârste dificile, cuprinse între anumite marje critice, statistic relevante în materie de terorism şi amoc. Adolescenţi care, stilistic, sunt ispitiţi de anumite modele culturale şi tentaţi să se conformeze fie unor ordine scelerate, fie să se lase, ce oroare, seduşi de fapte de o ticăloşie monstruoasă, incomprehensibilă.

Nu s-ar instala, desigur, o securitate de sută la sută. Care nu există şi nu poate exista în faţa unor psihopaţi dispuşi să-şi ia viaţa. Dar s-ar reduce substanţial numărul victimelor. Ceea ce ar fi enorm. Şi s-ar reface parţial încrederea în oficialităţi ce par tot mai debusolate. Ceea ce, de asemenea, ar fi o veste minunată pentru democraţiile liberale, asediate de populism.

Din păcate, prea puţini editorialişti văd lucrurile aşa. Prea mulţi se dedau la dezbateri fantomă. Prea mulţi vânează ştiri care să disculpe calmant, dar falsificant, terorismul, ca şi cum amocurile care vânează aceeaşi proeminenţă mediatică precum "statul islamic" s-ar produce în afară de context şi nu şi-ar determina forma în funcţie de masacrele extremiştilor îndoctrinaţi politic.

Prea mulţi găsesc scuze delirante criminalilor, atribuind vinovăţii imaginare oficialităţilor, ori cred, spre bucuria slujitorilor sistemelor totalitare ori regimurilor dictatoriale, că ocolirea propagandistică a adevărului ar avea cine ştie ce virtuţi. Concomitent, prea mulţi cred că statul n-ar putea, chipurile, face nimic. Ca şi cum radicalizarea şi decompensările psihice s-ar petrece în eter şi ar fi insesizabile ori intratabile. Mai mult decât oricând e nevoie de o masă critică de voci responsabile în stare să transmită elitelor un mesaj clar. Să li se ceară să spună adevărul gol goluţ şi să treacă la treabă. Şeruiţi, dacă sunteţi de acord.