Izolați de izvoarele vii ale culturii române, în timpul regimului sovietic, lipsiți de libertate, de acces spre modernitate, scriitorii dintre Prut și Nistru au profesat „întoarcerea la izvoare”, recursul la tradițiile folclorice, au valorizat „râul, ramul”, vorba lui Eminescu, doina, nucul de la poartă... Întregul arsenal de simboluri și artefacte care ne permiteau să nu ne pierdem reperele, să ne salvăm identitatea sub tăvălugul rusificării. Poezia, proza, teatrul, filmul (să ne amintim de „Poienile roșii” sau de „Lăutarii” regizorului Emil Loteanu) s-au constituit pe acest calapod mitic și etnic.
Odată cu dobândirea libertății, lucrurile s-au schimbat radical. Noile generații de scriitori și-au dorit emanciparea de sub vechile determinări politice și ideologice. Anticomunismul a evoluat rapid spre contestarea reveriilor calofile sau „pășuniste”, cum li s-a mai spus; întoarcerea la izvoare s-a debarasat de învelișul edulcorat-nostalgic, a glisat spre culorile tari, radicale ale conflictelor de clan, evocând nu virtuți strămoșești, ci neînțelegeri și uri ancestrale. Primul care a deschis ușa spre aceste patimi refulate este Vasile Gârneț cu romanul său „Martorul” (1988) – o radiografie severă a satului basarabean și a lumii universitare din epocă.
De la „Montana” la „Adâncuri incolore”
Alexandru Popescu exploatează din plin acest trend al realităților nefardate, demitizante, dominant în ultimele trei decenii în proza de la est de Prut, care între timp și-a mai adăugat un afluent oarecum de sens contrar: revizitarea ironic-ludică a epocii sovietice, cum o fac Vasile Ernu sau Iulian Ciocan. Venit din jurnalism, Alexandru Popescu a debutat fulminant cu romanul „Montana” (2022), în care ilustrează ororile regimului separatist din Transnistria. Un drum al inițierii și, până la urmă, tot al „recuperării rădăcinilor”, a familiei sale, străbătut de protagonistul romanului – un tânăr jurnalist moldovean, stabilit în Marea Britanie (la fel ca autorul cărții), care se întoarce în orașul copilăriei sale, Bender/Tighina, pentru a da sens unui legat testamentar.
În „Adâncuri incolore” – cel de-al doilea roman al său, apărut foarte repede, la o distanță de un an (Ed. Arc, 2023), Alexandru Popescu părăsește teritoriul autoficțiunii. Nu mai e vorba de Transnistria, ci de sudul basarabean, Bugeacul – un teritoriu arid, bântuit de secetă incurabilă și de fantasmele pe care le naște în mintea oamenilor din acele locuri o existență frustrantă, mutilantă, relația lor ambiguă cu realitatea.
Lacul devorator
Satul se numește Molda, după numele cățelei voievodului Dragoș, întemeietorul Moldovei, voievod care are aici și un bust. Dar locul cel mai important și mai teribil din sat este Iazul cel Vechi – străjuit de sălcii, mlăștinos, care demult a devenit o apă a pierzaniei.
„Lacul avea o formă întortocheată, de parcă ar fi o aluniță brună pe suprafața argiloasă din jur. O aluniță care parcă risca, în orice moment, să se transforme într-o tumoare malignă. Poate că transformarea deja s-a produs. O știau bine generațiile anterioare de țărani, însă puțini au apucat să-și prevină copiii să se țină departe de lac.” (p. 19)
Și chiar dacă i-ar fi prevenit, tragediile nu ar fi putut fi evitate. Arșița era prea nemiloasă și tentația de a te scălda, de „a te răcori”, irezistibilă. Tânărul Dragoș Răileanu era un înotător bun, dar nu a izbutit să scape din mâlul absorbitor. Tinerii însurăței Alina și Vadim și prietena lor Veronica Roibu, fiica temutului sectorist Tudor Roibu, se vor îneca și ei, chiar în noaptea nunții, când avuseseră nefericita idee să facă o baie în lac, înfierbântați și amețiți de băutură, în drumul lor spre satul vecin, unde-i așteptau părinții lor dimineața și unde n-au mai ajuns.
„Veronica păși prin mâlul cald. Simțea că parcă se dizolvă în imensitatea lui. Ajunse la ape și se lăsă pe burtă, încercând să înoate. Apa chiar era bună de jacuzzi! Veronica înotă până în locul unde văzuse trandafirul. L-a strâns în palmă. Încercă să pipăie cu picioarele prin adâncuri. Nu găsi nimic. În sensul că ceva totuși găsi: mâl, prea mult mâl. Picioarele abia de reușeau să se zbată prin stratul dens, lutos, care părea că nu mai are limite. Rochia de seară îi făcea înotul greoi și neîndemânatic. Era aproape sigură că jumătate din corp îi era împotmolit în mâl. Încercă să-și smulgă picioarele din strânsoare ca să poată înota sub apă, dar nu-i reuși. Avea genunchii înțepeniți. O cuprinse oroarea. Se ducea la fund! Ceva sau cineva parcă o trăgea la fund! A început să urle din toată puterea. Până să se scufunde în totalitate, Veronica simți o răceală sub tălpi. Cum? De unde? Imposibil! Nu mai apucă să tragă ultima gură de aer. Sub ape deschise ochii, însă degeaba. Nu-și vedea nici măcar palmele. Pipăi orbește încercând să se apuce măcar de ceva. În jur, doar neant și rece, tot mai rece. Era împietrită de groază. În următoarea clipă simți că parcă-i explodează pieptul. Un ultim gând îi trecu prin minte. Deși nici acela nu și-l duse până la capăt. Slabă. Sunt slabă. Veronica Roibu nu credea nici până în ultima clipă că poate muri atât de subit.” (p. 99)
Toate aceste întâmplări tragice sunt vegheate din înalturi de un șoim, care planează deasupra Iazului cel Vechi ca o piază-rea, ca un vestitor de nenorociri. Pasărea fatală îi apare ofițerului de poliție Tudor Roibu chiar la începutul romanului, cât pe ce să-i provoace un accident cu mașina pe care o conducea, și tot cu pasărea-fatală va lupta sectoristul după ce i se va îneca fiica și va încerca să-i recupereze cadavrul din bulboană. Pentru că Iazul cel Vechi niciodată nu-și cedează prada – nimeni nu și-a putut scoate morții din adâncurile lui mâloase, de zeci, poate sute de ani, de când răpește vieți. Soluția dementă la care va recurge Tudor Roibu va fi să pompeze o cisternă de benzină în lac și să-i dea foc, arzând stufărișul, distrugând cuiburile de rațe și alte viețuitoare oploșite acolo și reușind să scoată la suprafață niște rămășițe umane. Secvența e cu adevărat teribilă.
Personaje și formule de lectură
Satul Molda e populat de diverse personaje pitorești, contradictorii în conduita și reacțiile lor. Protagonistul Tudor Roibu, polițistul-sectorist, iubitor de lalele, controlează satul cu mână de fier, dar pierderea fiicei îl va frânge, îi va zdruncina sănătatea mintală. Neculai Nepotu, omul gângav, care suferă de acromatopsie (daltonism) și vede totul în nuanțe spălăcite, cenușii, e pasionat de lectură, a muncit să agonisească o mică avere, ghidat de o carte a lui Dale Carnegie; își va căpăta darul deslușirii culorilor abia părăsind acel ținut damnat, plecând în Olanda. â
Lui Petru Novițki, subalternul lui Roibu, îi surâde o idilă cu primărița Marina Sofroni, care, la rândul ei, are reverii cu acesta pe malul Iazului cel Vechi, în timp ce echipele de salvatori încearcă să dea de urma lui Tudor Roibu, dispărut în apele mâloase în timp ce își căuta fiica înecată („eros” și „thanatos” împreună!). Preotul Alexe Sava, care stropește iazul cu aghiasmă, pentru a-l „convinge” să-și elibereze victimele din strânsoare. Sărbătorirea aniversării celor 600 de ani ai așezării Molda, împreună cu reprezentanții unei localități înfrățite din România, naște situații hilare, de bâlci care coexistă cu tragedia în desfășurare.
Alexandru Popescu își conduce cu autoritate meandrele subiectului, fără a lăsa să-i scape vreun fir, controlează ostilitățile, ca să-l cităm: de la înălțimea unui șoim. „Adâncuri incolore” e o lectură captivantă și cumva nedreaptă prin alertul ei, pentru că obnubilează simbolurile (Iazul cel Vechi, de pildă, imită configurația pe hartă a Republicii Moldova – e un lac, o „țară” a destinelor naufragiate), te face să ratezi trimiterile sau referințele culturale, presărate în carte, furat de palpitul acțiunii.
O proză cu ingrediente de tip thriller, sugerând că poți scrie despre drama unei comunități pe limba unui public mai numeros, pasionat de intrigă și suspans, fără să sacrifici subtilitățile psihologice. Cu două romane provocatoare, scrise „dintr-un foc”, Alexandru Popescu pare să fi dibuit rețeta succesului.