Ajutați-o pe Maia sau despre război și interese electorale

Fiindcă sondajele arată că românii nu vor ca țara să trimită arme Ucrainei și sugerează că există mai degrabă un curent general de neimplicare, liderii de la București fac ce s-au angajat să facă în interiorul NATO, dar fără să-și asume și fără entuziasm. Acum când situația din R.Moldova pare să devină critică, aceiași lideri tac mâlc și declarațiile de susținere a Maiei Sandu sunt puține, dacă nu cumva deloc, după declarația ei atât de sugestivă. Politicienii români vor doar să profite de mica republică de peste Prut, nu să o ajute cu adevărat, nu să-și demonstreze empatia și generozitatea.

Ministrul moldovean al Apărării, Anatolie Nosatîi, a fost nevoit să spună astăzi că R. Moldova nu este pregătită să intre în NATO și că revizuirea statului de neutralitate trebuie făcută de politicieni „luând în considerare opinia cetățenilor”. Nosatîi a sugerat că armata țării, formată din 6500 de militari profesioniști, plus 2000 de recruți, e insuficientă, deficitară, în orice caz nepregătită nu doar pentru o eventuală aderare la NATO, dar și pentru această perioadă în care războiul se află la granițele Republicii Moldova. Prin această recunoaștere publică a faptului că mica republică nu ar putea face față niciunei agresiuni, ministrul de peste Prut a încercat cumva să atenueze declarația președintei Maia Sandu, care întrebată de Politico despre o posibilă aderare la NATO a răspuns că „există o discuție serioasă despre capacitatea noastră de a ne apăra, dacă o putem face singuri sau dacă ar trebui să facem parte dintr-o alianță mai mare”. După această declarație, mai multe voci de la Moscova au amenințat R. Moldova cu distrugerea statului iar unii diplomați români consideră, în discuții neoficiale, că astfel de remarci ar fi preferabil să fie făcute în cadru restrâns, cu omologii europeni, de pildă, fiindcă, în această fază, ar fi mai util să eviți escaladările, decât să le încurajezi.

România ajută Ucraina în diferite feluri, inclusiv prin facilitarea trecerii echipamentelor militare spre front, dar preferă să păstreze discreția și să nu afișeze deloc gesturile pe care le face. E vorba în special de precauții interne, fiindcă diferite sondaje arată că în jur de 70% dintre români s-ar opune livrării de arme Ucrainei și aproape 50% ar prefera încetarea ofensivei ucrainene și începerea negocierilor de pace (Avangarde, noiembrie 2022).

Liderii de la București înțeleg că un discurs brut de susținere militară a Ucrainei, după modelul Varșoviei, i-ar pune în pericol la alegerile din 2024 și, în loc să încerce să-și explice deciziile prin propriile convingeri, preferă să se ascundă. Polonezii au și ei alegeri în această toamnă, dar acolo rezultatele sunt inverse: în jur de 80% din public se declară în favoarea continuării înarmării Ucrainei de către Polonia și a continuării războiului (IBRiS, decembrie 2022). De altfel, Polonia a anunțat că-și crește bugetul apărării de la 2,4% la 5% din PIB și că va avea „cele mai puternice forțe terestre din Europa”, potrivit ministrului Apărării, Mariusz Błaszczak. Spre deosebire de România, care nu a fost deloc preocupată să-și înlocuiască tancurile din perioada comunistă și nici să le ofere ucrainenilor, care aveau nevoie, Varșovia a comandat anul trecut 250 de tancuri Abrams din SUA, o variantă de înlocuire rapidă a celor 240 de tancuri din epoca sovietică pe care le trimisese în Ucraina.

Liderii din întreaga regiune se tem că alegerile care au loc anul acesta și în 2024 vor fi afectate de cursul războiului, așa că unii devin mai hotărâți să se implice de partea ucrainenilor, atacați cu brutalitate de Rusia, alții preferă să se implice pe tăcute și există și situații în care state precum Ungaria se poziționează de partea Rusiei.

Bulgaria, unde există încă un curent pro-rus important, unde crizele politice s-au succedat în ultimul an și unde urmează să se organizeze din nou alegeri, a salvat pe tăcute în primăvara trecută, armata ucraineanăcare rămăsese fără muniție și combustibil. Fostul premier pro-atlantist Kiril Petkov a reușit să facă toate aranjamentele în așa fel încât să nu-i enerveze pe socialiștii filo-ruși, trimițând prin România și Polonia rezervele de care aveau nevoie ucrainenii, dar prin contracte indirecte în care Ucraina nu apare ca destinatar.

Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, își pregătește alegerile din 14 mai și și-a asumat rolul de mediator, chiar dacă a trimis în Ucraina drone de atac. Ankara a jucat adesea de partea Moscovei iar, în perioada din urmă, zona litorală a Turciei a devenit locul preferat de refugiu al rușilor cu bani, care se  mută acolo pentru a scăpa de problemele războiului. Ankara joacă însă pe mai multe fronturi, nu doar făcând balans între Ucraina și Rusia, ci și prin intimidarea Greciei sau prin demonstrația pe care o face pentru interior, prin care ține Finlanda și Suedia la porțile NATO.

Turcia încearcă să convingă SUA să fie de acord să-i livreze puternicele avioane F-16 pentru le arăta alegătorilor săi că, în acest fel, poate schimba echilibrul de forțe în Marea Egee și își continuă marșul de amenințare a insulelor grecești aflate în apropierea coastei turcești. Erdoğan  le-a spus direct grecilor: „Putem veni într-o noapte, pe neaşteptate”, iar ministrul de Externe al Greciei, Nikos Dendias, a repilicat: „Atunci când Turcia va primi primul avion F-16 modernizat, Grecia va deţine 83 de avioane F-16 Block 70 Viper, 24 de avioane de luptă Rafale de generaţia 4,5, precum şi primul avion F-35."

Șeful diplomației elene a subliniat însă că Grecia „nu va folosi aceeași limbă ca Turcia”, fiindcă „Turcia e la fel de expansionistă ca Rusia”. În aprilie 2023 sunt programate alegeri și în Grecia, ceea ce înseamnă că amenințările reciproce cu Turcia ar putea crește: neînțelegerile celor două state durează dinaintea invaziei turce în Cipru în 1974, dar la vechile neînțelegeri s-au adăugat cele despre exploatarea gazului descoperit în mare, care repune în discuție apartenența unor insule cu apele lor teritoriale cu tot.

În acest peisaj, România încearcă să evite curenții puternici, dar să rămână în joc, chiar dacă pe margine. Pentru Republica Moldova, Bucureștiul are aceeași strategie a reținerii în vorbe și a faptelor mici, care să nu-i supere nici pe alegători, nici pe aliați. Totul să fie mereu călduț.