A șasea zi: crearea unei Națiuni și a unui Continent

Tancurile rusești care se aliniaseră marți pe 64 de kilometri în direcția Kiev ca să ia capitala cu asalt și care așteptau niște rachete ale forțelor de apărare ucrainene, ca să le distrugă, nu sunt cel mai important eveniment al momentului în care scriu aceste rânduri. Nici rachetele expediate să distrugă clădirea administrației regionale din Harkiv. Nici cei 70 de ostași uciși la o bază militară ucraineană de rachetele Grad ale armadei invadatoare, pentru că, spre rușinea lor, statele lumii care posedă aceste arme defensive, au omis gestul firesc, pe care l-au crezut politic inoportun, de a-i dărui Ucrainei un eficient sistem antirachetă.

Știrea cea mare e că Putin a dat greș pe toată linia. Nu i-a eșuat doar Blitzkriegul hitlerist. A capotat în toate predicțiile sale importante.

Germania nu i-a rămas prietenă. Și-a schimbat nu doar radical cursul politic. S-a trezit la o realitate nouă și chiar face efortul de a i se adapta, de a renunța la vechiul ei împăciuitorism, de a se reînarma și de a-și reduce la zero dependența energetică de Rusia. Eforturi similare depun toți europenii.

Lumea s-a unit și împotriva lui Putin și împotriva narațiunii propagandei sale. Europa a îmbrățișat Ucraina și, pentru prima dată în istoria ei, a devenit, cu odinioară pacifista Germanie în frunte, o putere nu doar economică, ci și politică, în stare să se unească realmente, de la Paris, prin Berlin și până la Varșovia și celelalte granițe ale Ucrainei, spre a răspunde adecvat distrugerii de către tiranul rus a ordinii postbelice. Doar SUA lui Biden adastă, în mare măsură, în inadecvarea ei, refuzând să ajute Ucraina net mai mult.

Dar ceea ce ar putea avea darul de a-l ucide pe Vladimir Putin este conștiința că atacul său și dârzenia luptei ucrainene împotriva lui a probat fără drept de apel că n-a avut dreptate când a afirmat – și și-a bazat întreaga strategie găunoasă pe această uriașă minciună – că ucrainenii nu ar fi un popor. Că ar fi, chipurile, o anexă rusă. Și că, prin urmare, îi vor accepta fără să crâcnească tirania. N-au acceptat-o și nu o acceptă. Așa vede lucrurile și Yuval Noah Harari, într-un articol din The Guardian, care scoate în evidență ceea ce eu aș numi neașteptata latură frumoasă a urii.

E vorba, în speță, de ”ura popoarelor asuprite”, ca ucrainenii. Sau, aș adăuga eu, ca cecenii. E ura oprimaților împotriva poporului prigonitor. Istoricul israelian Harari relevă că ar putea urma în Ucraina multe zile negre. Că Rusia ar mai putea cuceri întreaga Ucraină. Dar că oamenii vor continua să-și depene amintirile despre tancurile rusești distruse. Căci ”națiunile din povești se compun”. Din astfel de narațiuni eroice, precum cea realizată de președintele Ucrainei, Zelenski, edificându-i pe americani că nu de evacuarea sa are nevoie, ci de muniție. Ori din povestea eroismului ostașilor de pe Insula Șerpilor în fața navelor de război ruse.

Lupta poporului ucrainean nu e însă doar un basm frumos, de spus pe viitor întru perpetuarea unei națiuni-martir. E o realitate dură, aspră, aprigă. Dar și înălțătoare. Victoria acestei națiuni parcă fulgerător occidentalizate și demne ca puține altele este imperativă, dacă e ca Europa să devină un puternic continent solidar, liber, unit și capabil să-și determine propriul viitor.