9 noiembrie, naraţiuni antisemite, memorii concurente

Tare slabe mai sunt memoriile europenilor. Cu atât mai slabe cu cât sunt din păcate concurente, contradictorii şi selective. Ne amintim ce ne convine. Refulăm ce nu. Anemia lor se evidenţiază între altele în schizofrenia marcând istoria Germaniei. Una manifestându-se vizibil şi invizibil la fiecare 9 noiembrie. E vorba de o dată extrem de greu de lămurit sau calificat prin epitete.

Este ea fastă? Între altele, desigur. E ziua revoluţiei democratice prin care, în această zi de noiembrie, s-a pus capăt, în 1918, Imperiului German. Sub ineptul Kaiser Wilhelm al II-lea, acest al Doilea Reich declanşase, în 1914, prima agresiune globală, cea prin care a debutat primul război mondial.

A fost apoi, şi nu cu totul întâmplător, şi ziua puciului, din fericire eşuat, încercat de Hitler în 1923, în baza legendei colorate antisemit a cuţitului înfipt chipurile în spatele Germaniei, la 9 noiembrie 1918. 

Căderea Cortinei de Fier

În fine, e data zilei în care am beneficiat de fericirea de a asista, în inima Germaniei divizate, la primele lovituri demolând, pe Bernauer Strasse, zidul Berlinului. Cortina de fier şi imperiul comunist se prăbuşeau în acea zi a anului de graţie 1989, sub ochii mei înmărmuriţi. Ca tânăr ziarist la Deutsche Welle, fusesem trimis în acea zi, de la sediul central al postului meu de radio şi televiziune din Köln, unde se ştia de bunăseamă că se pregăteşte o întâmplare epocală, să fiu martorul şi reporterul istoricului eveniment.

Luasem avionul spre Berlin. Câteva ceasuri mai târziu, aveam să-mi îndeplinesc misiunea de a le transmite românilor înfometaţi nu doar de pâine, ci şi de libertate, dârdâind de frică şi de frig, sub Ceauşescu, ştiri de la zid, iar apoi de la Checkpoint Charlie. Ştiri despre istoria care se făcea sub ochii mei. Năpădit de fiori şi cotropit de lacrimi le-am povestit despre pulverizarea uneia din cele mai ucigaşe graniţe ale comunismului; despre nimicirea fortăreţei menite să-i menţină în captivitate pe estgermani, ca şi popoare întregi; despre pompieri şi miliţieni pe creasta monstrului edificat de comunişti cu trei decenii înainte; şi despre oamenii din est şi vest întinzându-şi mâna pe zidul pe cale de a fi demolat. Le-am zugrăvit mulţumile din ceea ce pe atunci încă erau şi două ţări, dar şi sisteme diferite, adunate într-un delir izbăvitor comun.

Şi le-am înfăţişat, la microfon, spectacolul şirurilor de Wartburguri şi de Trabanturi, cu estgermani scăldaţi în lacrimi la volan, aşteptând într-un interminabil şir să treacă dincolo, spre libertate, la punctul  trecerii frontierei către vestul Berlinului. Încercam, în răstimp, zadarnic, s-o iau în sens contrar, spre est, dar m-am văzut oprit de grănicerii comunişti, nervoşi rău din cauza transformării ad hoc a masei sclavilor în cetăţeni cu drepturi, în stare să-şi materializeze visul de a vedea libertatea cu proprii ochi.

La televizor, un grangur estgerman, membru al biroului politic al comuniştilor estgermani, pe nume Schabowski, se blocase, aparent, în conferinţa de presă, la întrebarea unui jurnalist privind data deschiderii frontierei. Acum, sub presiunea maselor de transfugi care-şi luaseră lumea în cap şi asaltaseră ambasadele vestgermane din Ungaria şi Cehoslovacia, liderii RDG, lăsaţi de izbelişte de sovietici, sub Gorbaciov, pregăteau de zile în şir o lege de liberalizare a călătoriilor. De ce au transpus-o tocmai de 9 noiembrie, avertizându-i cu zile înainte, pe occidentali astfel încât eu însumi am ajuns, la timp, la zid? Fatalitate? Soartă? Sau poate, în antisemitismul lor îndelung cultivat mai marii RDG au vrut să estompeze, printr-un act vădit istoric, memoria celuilalt 9 noiembrie? Cel fatidic? Cel antisemit?

"Noaptea de Cristal"

Indubitabil fatidică a fost această zi a anului 1938, când Hitler şi ai săi aveau să prefaţeze Holocaustul declanşând ceea ce, eufemistic şi edulcorant, s-a numit ”Kristallnacht”.  În fapt, n-a fost o ”Noapte de Cristal”, o noapte a ”cristalurilor” şi "sticlelor" sparte. Ci un gigantic Pogrom în inima Europei, un cuţit împlântat în inima civilizaţiei. O imensă orgie nazistă a represiunii antievreieşti a fost: o crimă hitleristă la scară naţională, un preambul la sinuciderea iudeo-creştinei culturi occiodentale.

S-a soldat cu moartea a zeci de evrei şi maltratarea sălbatică a altor câteva mii. A determinat arestarea şi închiderea în lagăre de concentrare a zeci de mii de credincioşi mozaici, incendierea a sute de singagogi, devastarea şi jefuirea lor, prădarea multor locuinţe şi magazine evreieşti.

”În mijlocul leilor care înghit oameni, mă aflu. Dinţii lor sunt suliţe şi săgeţi, iar limba lor o sabie ascuţită”, se plânge Psalmistul, implorând, ca din adâncul sufletului tânărului David, cel hăituit de regele Saul şi refugiat din faţa vânătorului său într-o peşteră, sprijin ceresc şi îndurare divină. Nu altfel e vorba negaţionistului. Îl persecută pe nevinovat, atribuindu-i, ca Saul lui David, o vină imaginară, născocite fărădelegi şi plăsmuite intenţii criminale. Vorba negaţionistului e o revărsare de foc şi de otravă arzând pentru a doua oară măruntaiele victimelor arse în cuptoare, victimele genocidului comis cândva spre a face Europa ”Judenrein” sau „Judenfrei”, două sintagme nemţeşti inventate nu de către nazişti, ci de antisemiţii secolului XIX.

Negaţionismul reactualizează, prin falsificările sale, atitudinea dindărătul falsificantelor mituri antisemite care, veacuri la rând, l-au plasat şi menţinut pe evreu în poziţia de proscris. Mitul deicidului, al pângăririi de cuminecătură, al asasinatului ritual şi al otrăvirii de fântâni, ca şi al uneltirii financiare întru stăpânirea lumii l-au prefăcut în paria pe evreu. Negaţionismul a devenit astfel o biblică ”sabie ascuţită”, amputând memoria celor vii. Şi e o suliţă ucigaşă, sfârtecându-i o dată în plus pe morţii Holocaustului şi pe urmaşii lor încă în viaţă, cărora le atacă identitatea, demnitatea, integritatea.

Naraţiunile antisemite şi totalitarismul

Specialiştii împart naraţiunile antievreieşti în ceea ce numesc antiudaism (antic şi medieval) şi antisemitism (rasist, contemporan). Distincţia e academică. Diferenţa dintre antisemitismul unor teologi creştini, a unui Luther, Marx ori Hitler nu-mi pare decisivă. Net mai importantă mi se pare evidenţierea prezenţei urii antievreieşti în esenţa oricărei forme de totalitarism, de la nazism şi varii forme de fascism, la comunism şi islamism. 

O boală contagioasă şi insidioasă, afectând omul adesea subconştient, precum antisemitismul, se agravează lesne. Inclusiv prin negaţionism. În acest punct istoria e fără echivoc. Lăsată să-şi facă de cap, molima urii faţă de evrei poate contamina decisiv. Epidemia se transformă în pandemie. Din teorie a conspiraţiei se preface în bază ideologică de mişcare totalitară. Naţiunile se inflamează, lumea se aprinde, civilizaţia se prăbuşeşte, infernul se întrupează în Holocaust.

Concomitent, a nega exterminarea evreilor sub Hitler şi aliaţii lui fascişti e de mulţi ani, şi nu numai în Occident, nu e doar o maladie a memoriei, ci însuşi fratele bun al antisemitismului şi al multor variante de extremism de dreapta şi de stânga. Dar e a scoate negaţionismul în afara legii un demers compatibil cu libertatea de opinie şi de expresie? E compatibil cu democraţia?

Discuţia pe această temă e departe de a se fi epuizat. Cum nu s-a încheiat dezbaterea privind revendicarea, justificată în opinia mea, a unui proces al comunismului. Deschisă rămâne şi cea referitoare la pedepsirea exaltării crimelor fasciste autohtone, precum cele în masă imputabile antonescianismului şi legionarilor, ustaşilor croaţi, ori Crucilor cu Săgeţi.

Cred mai degrabă în istorie necontrafăcută şi în educaţie, decât în eficienţa oricărei forme de ciuntire a libertăţii.

Şi totuşi, asaltată de negaţionişti şi teorii antisemite ale conspiraţiei, democraţia îmi pare că suportă, în numele adevărului şi al demnităţii victimelor, ca şi în apărarea celorlalte drepturi, unele restricţii normative bine cumpănite. Suportă, ba poate chiar reclamă o lege a memoriei limitând preventiv libertatea antisemitului şi neofascistului de rând sau de elită. Fiindcă milenii la rând s-au alimentat fără oprelişti doctrine ale urii antievreieşti. Doctrine ce-aveau apoi să subîntindă şi să consolideze vaste întreprinderi criminale, anticivilizatorii, sub regim totalitar.  

Şi mai cred nu doar că e de datoria noastră să susţinem memoria publică fără s-o falsificăm, dar eliberând-o de subtile, de brutale, de îndelungi manipulări. Ci şi că ne putem uni memoriile. Dacă le vom plasa sub semnul libertăţii şi democraţiei, a omeniei şi decenţei.