R. Moldova: 30 de ani de la Mişcarea de Eliberare Națională

Limba română, alfabetul latin, istoria, literatura, religia, tradițiile – toate interzise sau cenzurate în perioada sovietică – au fost repuse în drepturi pe 27 august 1989, la cererea a peste 700.000 de moldoveni participanți la Marea Adunarea Națională.

Pe 31 august 1989, Parlamentul, numit atunci Sovietul Suprem al RSSM, adopta primul set important de legi cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul fostei republici sovietice, iar printre cel mai important punct a fost trecerea la grafia latină. Ziua de 31 august a devenit ulterior sărbătorită drept „Limba noastră cea română”.

Despre acele evenimente istorice am discutat într-un interviu exclusiv pentru DW cu Sergiu Burcă, membru al grupului de inițiativă al Mișcării Democratice din Moldova și ulterior vicepreședinte al Frontului Popular din Moldova. 

DW: Să aruncăm o privire în istorie și să ne amintim cum a început Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia. Care au fost premisele, în contextul în care țara se afla de mai bine de 40 de ani sub un regim totalitar?

S. B.: Premisele erau în stare latentă înainte de Perestroika lui Gobaciov. Mișcările care au început la Moscova în anii 1985-1988 au generat unde de șoc în tot imperiul sovietic. Respectiv, cel mai mult s-a resimțit în țările baltice, aici în Basarabia și în Ucraina. Fiind student pe atunci, pot confirma că stări de revoltă împotriva opresiunii sovietice existau în mediul studențesc, în mediul academic, însă erau în stare latentă și așteptau o scânteie. Această scânteie s-a aprins la Moscova, după care a ajuns și la Chișinău. În 1986 lucram la Muzeul Literaturii Române de la Uniunea Scriitorilor și așa s-a întâmplat că am nimerit în epicentrul acelor evenimente, participând nemijlocit la organizarea lor. 

Un reper important în istoria de atunci a fost crearea unui grup de inițiativă a Mișcării Democratice din Moldova, care a fost de fapt nucleul viitorului Front Popular. Aceasta s-a întâmplat în iunie 1988, la Uniunea Scriitorilor de la Chișinău. Ulterior mișcarea s-a extins în stradă, oamenii ieșeau în fiecare duminică la proteste și cereau drepturi cetățenești. Eu am fost desemnat de grupul de inițiativă să editez o publicație, denumită „Deșteptarea”, care apărea cu alfabet latin. O tipăream în clandestinitate în țările Baltice. Am adus primul număr la un miting la care a participat și viitorul președinte, Mircea Snegur. Am ascuns aproape tot tirajul într-o dubă în pădure. 

DW: Cum ați ajuns să revendicați schimbarea alfabetului?

S. B.: Primul pas a fost „Scrisoarea deschisă” din august 1988, semnată de 66 de oameni de cultură și din mediul academic, printre care au fost Valentin Mândâcanu, Serafim Saca, Vladimir Beșleagă și alții. Acesta a fost un imbold, pentru că până atunci revendicările erau cerute pe la colț de stradă, iar această scrisoare era semnată de oameni notorii. Ei au cerut Sovietului Suprem (așa se numea pe atunci Parlamentul în RSS Moldovenească) posibilitatea revenirii limbii moldovenești, cum era numită pe atunci, la alfabetul latin și oficializarea limbii române ca limbă de stat. Reacția a fost ca o avalanșă. Toată lumea a fost entuziasmată. Au început să curgă scrisori din sate și orașe. Noi, ca și grup de inițiativă, practic am lăsat activitatea noastră de muzeografi la o parte și ne-am apucat să facem mișcarea de rezistență. Colectam, îndemnam oamenii să semneze și contabilizam acele semnături, iar ulterior le prezentam în publicații. De fapt, care publicații? Erau doar ziarele „Literatura și arta”, „Învățământul public” și mai era revista „Nistru”, condusă de Dumitru Matcovschi. Legătura cu cetățenii se făcea prin intermediul unui singur număr de telefon fix, prin acele scrisori și prin deplasări în regiuni. Aveam oameni care mergeau în teritoriu, unde colectau scrisorile pe furiș, pentru a nu fi luate de miliție.

A fost foarte greu. Primele rândunele erau articole care arătau problema, dar foarte atent pentru că toate aceste publicații erau cenzurate de Comitetul Central. Totuși, încet-încet, redactorii au devenit mai îndrăzneți și au început să publice acele scrisori semnate de oamenii de pretutindeni în sprijinul limbii și alfabetului. Aceasta a fost și sloganul cu care se ieșea lumea în stradă – „Limbă, alfabet”. 

Era multă frică până în 1989. Noi vorbeam în șoaptă, la bucătărie. Nu mai zic că, fiind student la Filologie, nu puteai să citești o carte românească. Aici nu existau cărți și mergeam la Odesa sau Moscova ca să cumpărăm cărți în română de la celebrele librării „Drujba”. În Chișinău existau numai câteva cărți despre Ceaușescu și atât. Nu s-a mai auzit de țări în care să se facă revoluții pentru alfabet. La Marea Adunare Națională oamenii au venit pe jos. Conaționalii mei din Florești, în frunte cu preotul, au mers două zile pe jos. A fost un fenomen unic în istorie. 

DW: Ce a urmat după acele revendicări?

S. B.: Erau trimise oficialilor în continuu. Dar era o rezistență destul de puternică din partea Comitetului Central și al Sovietului Suprem. Problema era că nu existau voci importante care să susțină acele revendicări din interiorul conducerii de atunci a RSSM. Totul era pus în mișcare sub presiunea străzii. Vorbim de anul 1988, premergător acelor evenimente importante, care au culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august 1989, eveniment pe care l-am organizat fiind deja în cadrul Frontului Popular. Atunci am cerut Sovietului Suprem în mod expres să fie proclamată limba română ca limbă de stat și să se revină la grafia latină. La patru zile de la Adunarea Națională, pe 31 august 1989, Sovietul Suprem a fost nevoit să voteze legea despre revenirea la grafia latină și oficializarea limbii române. 

DW: Câți oameni au ieșit în stradă?

S. B.: Marea Adunare Națională a fost precedată de manifestații, care se organizau în fiecare duminică și la care se scanda: „Limbă, alfabet, libertate!”. La evenimentul din august 1989, noi am estimat că au participat circa 700.000 de oameni. Dacă privim imaginile din arhivă, vedem că totuși acestea nu au cuprins toată mulțimea. Era plină nu numai piața, ci și Parcul Central și cel al Catedralei. Au venit oameni și din Bucovina de Nord, din sudul Basarabiei, precum și oaspeți din Țările Baltice, Georgia și Ucraina. A fost cel mai important eveniment din spațiul românesc controlat de sovietici, pentru că în România Ceaușescu încă se afla la putere. 

DW: Care a fost reacția Moscovei la aceste mișcări?

S. B.: Moscova a reacționat prin a scoate la mișcări stradale conducătorii și colectivele de muncă din întreprinderile unionale dislocate aici. Deci, au început greve și a fost creată o organizație numită „Interfront”. Nu mai țin minte data exactă când am stat față în față cu acei protestatari în Piața Marii Adunări Naționale, dar cred că era de ajuns o singură scânteie ca să transforme acea întâmplare într-o mare vărsare de sânge. 

DW: Unirea cu România a fost un alt deziderat al Mișcării de Eliberare Națională. De ce această idee nu a prins, iar peste doi ani a apărut un nou stat – Republica Moldova? I-a reușit Moscovei să distrugă această idee?

S. B.: În conducerea acelui grup de inițiativă de atunci erau și mulți oameni infiltrați de autoritățile sovietice, care aveau scopul de a se opune acelei mișcări. Exista o opoziție foarte puternică față de ideea de a introduce în programul Mișcării Democratice revenirea la alfabetul latin. Când au văzut că nu pot opri procesul, aceștia au încercat să preia conducerea Mișcării, astfel ca lucrurile să nu degenereze în ceva mai grav. Acel ceva pentru ei însemna de fapt Unirea. Următorul an, 1990, a fost marcat de lupta pentru independență și unire. De drept, pe 27 august a fost declarată Ziua Independenței, dar de fapt independența a fost votată în 1990, la Marea Adunare Națională din 16 decembrie, despre care nu se prea vorbește astăzi. La acel eveniment au fost votate niște documente foarte importante, cum ar fi cele legate de independență, de transformare a Radioteleviziunii Moldovenești în instituție publică, rezoluția de decolectivizare a pământului. Sloganurile de atunci deja erau despre Unire. Însă, în mod straniu, acele evenimente sunt trecute cu vederea. 

DW: Denumirea limbii a fost mereu un subiect de discuții fără sfârșit. De ce până în prezent cineva se mai jenează să numească limba pe care o vorbim română?

S. B.: Din simplu motiv că orice era legat de cuvântul „român” deranja. Chiar și acum o numesc limbă „natală”, „maternă”, „de stat”, numai nu română. În 1994, după primele alegeri în istoria țării, au venit masiv agrarienii la putere, iar Frontul Popular nu a avut majoritate. Atunci a fost schimbată atât denumirea limbii, cât și imnul țării.

Pe 31 august noi aducem omagiu tuturor celor care au crezut până la capăt și au mers desculți pentru ca să-și vadă limba îmbrăcată în straiele ei firești. După atâta opresiune, să reziști și să îți păstrezi demnitatea națională pentru ca generațiile viitoare să meargă la școală și să învețe în limba română este o mare victorie.

DW: Ce ați schimba dacă v-ați întoarce în 1989?

S. B.: Dacă m-aș întoarce, am face Unirea. Și atât. Dacă s-ar fi făcut atunci Unirea, nu ar fi existat toată tărășenia aceasta de atâția ani și nu ar fi fost această depopulare atât de masivă. Poate că nu ar fi fost atât de ușor la început, dar unirea după modelul german ar fi fost posibilă.